Linkuri accesibilitate

Blamată de unii și lăudată de alții, Unirea Basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918 trebuie privită dincolo de percepțiile politice și istoriografice baricadate, modelate ideologic în timp. Evenimentul în sine, de importanță colosală pentru Basarabia și România, a generat deopotrivă entuziasm, reticență, critică, rezervă și circumspecție, atitudini firești în condițiile deloc simple ale anului 1918. Prin urmare, o incursiune în ambianța acelor timpuri, printre relatările presei, ale memoriilor și mărturiilor oculare, ale mediului diplomatic, ne va ajuta cu siguranță să transcedem percepția îngustă a discursurilor triumfaliste, negativiste și/sau nihiliste.

Dincolo de bucuria realizării reîntregirii, după Unire, chiar unii membri ai Sfatului Țării se vor arăta nemulțumiți, că aceasta nu a creat condițiile necesare pentru o conlucrare eficientă, cu adevărat frățească, armonioasă între populația basarabeană, cu modul ei de viață, cu mentalitatea sa și cu insitutuțiile ei tradiționale, și noua administrație românească. Elanul unionist va fi curând temperat și de unii oameni politici din țară, inclusiv de regina Maria, care se întreba dacă nu cumva din acest eveniment „vor izvorî necazuri noi pentru România”.

Regina Maria
Regina Maria

Politicienii de opoziție, dintr-un amestec de suspiciune și invidie că Unirea o făcuse filogermanul Marghiloman, nu păreau foarte entuziasmați de unirea proclamată la Chișinău și nu aveau, la fel ca și curtea regală, în acel moment, încrederea deplină în trăinicia ei. Unii exprimau opinia că unirea a fost prea grăbită, că nu a fost lăsat timp de „rodnică conlucrare frățească”, din care unirea ar fi răsărit de la sine, „ca fructul care s-a copt și trebuie cules”.

Onisifor Ghibu
Onisifor Ghibu

Onisifor Ghibu considera că Unirea a fost „forțată”, că ar fi fost cu totul altceva dacă ea ar fi avut loc în mersul normal, la acea dată când a avut loc Unirea Ardealului și Bucovinei, adică nu în atmosfera „politicianismului sectar al Vechiului Regat”, dar al „românismului integral biruitor”. Mulți erau neliniștiți deoarece nu erau siguri că pacea înrobitoare cu Puterile Centrale nu va afecta negativ și unirea Basarabiei.

Serbarea și consemnarea evenimentului în Basarabia și România relevă de asemenea o paletă variată de atitudini. Vestea unirii Basarabiei vine, la Iași, ca „un balsam peste rană, căci soarele răsărise pentru românii din Basarabia”, iar majoritatea memorialiștilor subliniază acest fapt.

La gara din Chișinău în așteptarea oficialităților române (Sursă: Radu Osadcenco, Chișinău 1918, Chișinău: Epigraf, 2018)
La gara din Chișinău în așteptarea oficialităților române (Sursă: Radu Osadcenco, Chișinău 1918, Chișinău: Epigraf, 2018)

​ Delegația basarabeană, condusă de I. Inculeț, P. Halippa și C. Stere, este primită la 9 aprilie într-o ambianță de bucurie și entuziasm în capitala de atunci a României, îmbrăcată în straie de sărbătoare. Era un Iași împodobit de steaguri, ghirlande, dar aflat într-un puternic contrast cu Bucureștiul ocupat de germani. Vasile Cancicov remarca la bucureșteni „o răceală pe fața tuturor, ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Nici un steag tricolor pe nicăieri pe străzi”. Din toată Muntenia ocupată, doar la Râmnicu Sărat Unirea este sărbătorită cu mare fast de un primar curajos.

La Chișinău, cu expcepția dineului oferit de Al. Marghiloman și parada militară organizată de armata română, lucrurile nu reflectau nici pe departe vreo ambianță de sărbătoare. Sarret, agentul consular al Franței la Chișinău, scria ministrului francez de la Iași la 30 martie 1918, că în capitala Basarabiei decizia de a se uni cu România nu dăduse naștere la nicio manifestație.

Vedere a Chișinăului în 1918 (Sursă: Radu Osadcenco, Chișinău 1918, Chișinău: Epigraf, 2018)
Vedere a Chișinăului în 1918 (Sursă: Radu Osadcenco, Chișinău 1918, Chișinău: Epigraf, 2018)

În ciuda indicațiilor date de poliție, fusese expus în oraș un număr infim de steaguri românești, iar ordinea publică era riguros asigurată de patrulele numeroase de poliție. „Sunt convins, relatează diplomatul, că unirea votată nu este dorită de majoritatea populației din Chișinău, și că populația moldovenească nu este nici foarte numeroasă, și nici foarte activă” (românii alcătuiau sub 10 % din populația orașului – n.a.)”. Altfel au stat lucrurile în județele cu prezență românească majoritară, în special la Orhei, Bălți și Lăpșna, unde manifestările prilejuite de actul Unirii au fost organizate cu mare fast, îmbrăcând haine tradiționale românești, cu drapele tricolore și prezențe ale oamenilor politici de pe ambele maluri ale Prutului.

La manifestațiile de la Orhei cu N. Iorga și I. Inculeț (Sursă: Vol. Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
La manifestațiile de la Orhei cu N. Iorga și I. Inculeț (Sursă: Vol. Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Reacțiile externe față de actul Unirii, atât cele din presă, cât și cele diplomatice, erau la fel extrem de confuze și diferențiate. Atât Rusia Sovietică, cât și Rada Centrală de la Kiev, au exprimat proteste față de votul Sfatului Țării, cărora România le-a dat ripostă diplomatică, invocând legitimitatea deciziei și neamestecul în afacerile interne ale statului român. Al. Marghiloman consemnează că „nici ungurii nu erau mulțumiți de încorporarea Basarabiei: România devenea prea tare”.

Puterile Centrale au încurajat și recunoscut de facto Unirea Basarabiei cu România, dar punctul de vedere oficial al diplomației germane era „că nu se poate face o recunoaștere formală acum, fără a fi provocată Rusia”, cu care Germania semnase o pace avantajoasă la Brest Litovsk. Austro-Ungaria, care la fel se pronunțase în favoarea actului de reîntregire, va cere în curând teritoriul la „colțul intrând de la Noua Suliță la vechea graniță cu Podolia spre vest de Hotin”, privind într-o formă limitată suveranitatea României asupra Basarabiei.

Poziția Puterilor Aliate, chiar dacă încurajatoare și ajutătoare în realizarea alipirii Basarabiei la România, era oscilantă și ezitantă, în funcție de interesele și evenimentele din Rusia Sovietică. Prezent la Chișinău în octombrie 1918, ambasadorul american Wopicka, a dat asigurări publice că SUA urmau să recunoască dreptul României asupra Basarabiei. Ulterior, la 8 noiembrie, într-o discuție cu Marghiloman, acesta va declara că n-a fost corect înțeles, că nu a vorbit în numele guvernului, ci a exprimat niște speranțe personale, atitudine confirmată și de nota diplomatică din aceeași zi a Secretarului de Stat, R. Lansing, care era „extrem de încurcată” și ezitantă în recunoașterea explicită a acestui fapt.

Anunțul Unirii în „Sfatul Țării” (Sursă: Vol. Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Anunțul Unirii în „Sfatul Țării” (Sursă: Vol. Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Alături de tonul în general optimist și entuziast al presei de la Iași și Chișinău, care cu titluri de primă pagină consemnau și salutau reunirea Basarabiei cu patria-mamă, este interesant de observat reacțiile presei din Rusia și Statele Unite, care priveau diferențiat votul de la Chișinău. În general, presa bolșevică era plină de atitutini și articole negative și denigratoare la adresa României. Spre exemplu ziarul Izvestia în articolul „Duplicitatea burgheziei române” consemna că „deprinsă să-și afirme dominația în bază de sărăcie, cabală și pe sângele țăranilor și muncitorilor români, monarhia română a încercat să se salveze pe sine, să-și salveze moșierii și bancherii, prin ocuparea Basarabiei și transformarea ei în dig împotriva revoluției ruse”; într-un alt articol - „Lupta pentru puterea sovietică pe Frontul Român”, se arată că „administrația militară românească a concentrat armatele împotriva Basarabiei, au încercuit Chișinăul... toate trupele sunt orientate spre el”; în altă parte se constată că „în întreaga Basarabie se aude un geamăt continuu din cauza acestor represiuni inumane ale românilor”, fără ca publicațiile să ofere o explicație a situației politice din provincie.

Mai moderată pare a fi presa menșevică, ziarul Novaia zhizni, publicând o radiotelegramă germană în care se arăta că „după negocieri de 20 de zile, la 9 aprilie, la ora 7 seara, a fost rezolvată chestiunea unirii Basarabiei cu România, cu o majoritate de voturi, 34 contra 3 (în realitate 86 contra 3 – n.a.)”.

Anunțul votului pentru Unire a ajuns în presa din Statele Unite abia la 12 aprilie 1918 (trei zile după eveniment) și era publicat în The New York Times, care anunța în pagina 5 a ziarului, în titlu – „Basarabia a votat Unirea cu România. Dieta din provincia rusă, cu 86 la 5 (în realitate la 3 – n.a.) a decis în favoarea acestui pas”. La 23 aprilie 1918, în același ziar, apare o știre mai detaliată: „La 9 aprilie, Adunarea Națională a Basarabiei a votat, cu 86 contra 3, pentru unirea Basarabiei cu România. Premierul român a fost la Chișinău (capitala Basarabiei) și a luat cunoștință de vot pe fundalul aclamațiilor de entuziasm și a declarat această unire definitivă și indisolubilă. Delegați basarabeni au plecat la Iași la 12 aprilie pentru a prezenta omagiul oamenilor din Basarabia Regelui și Reginei României”.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG