Linkuri accesibilitate

„După fiecare carte am nevoie de timp ca să mă împac cu cuvintele”


Tatiana Țîbuleac 

Jurnalul săăptămânal cu Tatiana Țîbuleac

Născută în 15 octombrie 1978 la Anenii Noi. A absolvit Facultatea de jurnalism și știinţe ale comunicării de la USM. A fost ziaristă (de presă scrisă și de televiziune) la Chișinău. A scris reportaje şi „povestiri” despre oameni. Locuieşte de câţiva ani la Paris, iar în acest timp a publicat volumele: „Fabule moderne”, „Vara în care mama a avut ochii verzi” şi „Gradina de sticlă”. Blogul ei poate fi citit la tatianatibuleac.net.

Luni

Îmi încep dimineața despachetând. Nuci, vin, bomboane – sinonimele Moldovei pentru generații întregi de plecați. Se împlinesc zece ani de când stau la Paris, dar încă evit să mă numesc emigrant. Două vămi, două pașapoarte. E greu să vii de acasă acasă. De data aceasta l-am adus și pe tata. Îl privesc de la geam trebăluind prin grădină. Un sentiment ciudat, care mă poartă cu gândul la copilărie. Tata în grădina mea, într-o țară străină. Eu mare, el tot mai mic.

În Moldova am lansat „Grădina de sticlă”, o carte despre Chișinăul în care am crescut. Subiectivă, trăită, a mea. Răspund la câteva întrebări pentru un interviu. De ce scriu? Pentru cine? Mă împiedic. Era mult mai simplu când lucram reporter și scrisul era o meserie. Totuși de ce scriu și mai ales pentru cine?

Alexandru și Sofia își fac temele. În franceză, apoi în engleză. După lecții le citesc o carte în limba română. La personajul Tărcuș, încep să râdă în hohote. Nu prind firul. Îi întreb de câteva ori, Sofia îmi răspunde cu lacrimi în ochi. „Couche” în limba franceză înseamnă “scutec.” Cățelul din poveste poartă scutec? Toti cățeii din limba română poartă scutec? Râd împreună cu ei și mergem la culcare repetând „tărcuștărcuș.”

Marți

Mâncăm nuci la micul dejun. Copiii le-au botezat nucas, le numesc și eu așa după ei. Tata e în picioare de la ora 6, transformă grădina. Aici ai morcov, aici mărar, aici, dacă vei uda pământul, vor crește castraveți. Urmează o poveste lungă despre cărat apă de la fântână. O palmă de Moldovă altoită peste noapte. Duc copiii la școli. Îl duc pe tata la atelierul Brâncuși. Se miră că intrarea este fără bani, în timp ce prin alte părți era prea scumpă. Îi spun să nu mai schimbe în cap euro în lei, astfel nu mai face nimic la Paris. Îmi promite. Vorbim despre „Cumințenia Pământului”. Ce chestie, spune el, cică nu le-au ajuns banii. Îmi amintesc cum am adunat și eu, împreună cu doi prieteni de la Paris, bani pentru cumințenie. Prin asociația noastră. Vreo trei mii de euro - eram foarte mândri de noi și de oamenii care au sărit cu donații. Acum așteptăm de un an să ni se întoarcă banii pe cont. Să putem face altceva. Totuși ar fi fost frumos să revină în România, spunem amândoi.

Mâncăm ceva la amiază. Îl văd cum socoate banii în cap. În jurul nostru lumea se bucură de viață. Turiștii, dar și localnicii. Un cuplu de bătrâni se așează lângă noi și cere două pahare cu vin, două clătite. Mă gândesc la bătrânii din Moldova, la ce pot face ei cu pensiile lor mizerabile. Trecem pe la Pompidou. E o expoziție cu Chagall, Lissitzky, Malévitch. Iar ruși, îl aud spunând, însă încerc să nu cad în capcană. Să mergem mai bine să vedem Primăria. Hotel de Ville, ne place la amândoi denumirea. Ne amintim că duminică la Chișinău vor fi alegeri locale. Vorbim în schimb despre Sena. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Sena este ca o mireasă. Strălucitoare, frumoasă, minunată. Tata merge pe poduri și recită versuri.

Seara mâncăm colțunași și bem o sticlă cu rose. Alexandru și Sofia și-au convins bunicul să le cumpere niște jucării scumpe, pe care eu le-am refuzat de câteva ori. De data asta nu s-a gândit la cursul valutar. Mă așez să scriu un text. A apărut prima recenzie la carte, o citesc cu emoție.

Miercuri

La grădinița Sofiei e grevă. A treia grevă în ultimele două luni. Educatoarele stau aliniate în prag și zâmbesc. Părinții de pe scări nu prea. Directoarea ne explică la toți pe o voce calmă, cu rrrr, că, deși nu are drrreptul să nu ne primească copiii, ar fi mai bine să îi luăm acasă. De jure instituția va rămâne deschisă, de facto – nimeni nu poartă nicio răspundere. O mamă își lasă demonstrativ băieții pe scări și pleacă. Unii părinți se ceartă, cei mai mulți se pornesc la serviciu „încărcați.”

Mă așez să termin un text, însă după câteva încercări renunț și mergem în parc. Trotinetă, rațe, minge, alergat. Mă întreb în gând ce înseamnă totuși „nicio răspundere”? Dacă un copil încearcă să evadeze din clasă, nu-l va opri nimeni? Sofia vrea la film, la magazine, la orice. Mă uit la ceas și văd că e aproape timpul să-l luăm pe Alexandru de la școală. Părinții nu au dreptul la grevă.

Las textul pe mâine. Până în seară sunt a copiilor.

Joi

Grevă la trenuri, așteptăm. Tata se miră de costul transportului. Un bilet cât cinci pâini și poți merge o singură dată! Musee d’Orsay este muzeul meu preferat din Paris. Am fost acolo de vreo zece ori, cu tot felul de lume. Stăm câteva ore, la sfârșit mâncăm prăjituri în cofetăria din Orologiu. Tata îmi povestește despre tablouri și pictori, ca un ghid profesionist. Tot ce spun eu, el știe deja.

Trebuie să scriu un text pentru o antologie de proză. Nu știu de unde să încep. După fiecare carte am nevoie de timp ca să mă împac cu cuvintele. Amân și asta. Termin în sfârșit scenariul pentru proiectul la care lucrez, îl trimit. Este scris în engleză, e bun. Mă uit peste o traducere în limba rusă. O colegă mă întreabă dacă pot redacta o pagină în limba ucraineană. Îi spun că nu pot, pentru că nu cunosc limba. În capul ei româna, ucraineana, rusa – sunt toate la fel.

Grădina mea franceză începe să arate ca grădina bunicilor. Lipsesc doar cordelele.

Vineri

Ne-am pornit cu tata la Londra, la socrii mei. Are emoții, este pentru prima dată când merge în Marea Britanie. Îl întreb ce vrea să vadă. Urmează o listă lungă de case ale scriitorilor, galerii, locuri, chestii. A început să învețe limba engleză la 75 de ani, ca să poată vorbi cu soțul meu. Se descurcă. La Londra ne așteaptă soacra mea, care a început să învețe limba română la 70 de ani, ca să poată citi ce scriu eu. Sunt plină de admirație pentru amândoi.

Lucrez în tren, în timp ce tata își face notițe. Toată viața a ținut un jurnal. Îi spun, printre altele, că scriu și eu acum un mini jurnal al săptămânii, în care apare și el. Aflu că jurnalele trădează cel mai mult cultura scriitorului sau lipsa ei. Mă blochez. Ne place la amândoi trenul. Ne prindem în joaca aceea cu privitul și analizatul oamenilor. În tren am o stare de bucurie inexplicabilă, invers decât în avion. Mă gândesc că, pentru antologie, ar trebui să scriu un fragment de proză SF.

Seara o petrecem în familie. Grădina este în centrul atenției. În Anglia, tata se simte în largul său. Sâmbătă vom lua orașul la pas, sper să pot să alerg după el. Recitesc ce am scris zilele trecute și înțeleg că întreaga săptămâna am vorbit despre familie. Asta se întâmplă rar, prea rar.

XS
SM
MD
LG