Linkuri accesibilitate

Don DeLillo. Arta corpului


Spre luare-aminte, „Trecutul, prezentul şi viitorul nu sunt daruri ale limbajului. Timpul se desfăşoară în cutele fiinţei...”

Un roman de-o subtilitate infinită, Arta corpului, al americanului Don Dellilo (n. 1936), Polirom, 2017, emanând acea „strălucire a prozei bine scrise” (The New York Times) numită şi plăcerea textului. Am citit mai mult cu diafragma decât cu retina cele nici 200 de pagini, nu atât urmărind firul epic, minim, cât lăsându-mă în voia frazării.

„De ce moartea omului pe care-l iubeşti să nu-ţi aducă întuneric şi pustiire? Nu ştii cum să-i iubeşti pe cei pe care-i iubeşti până ce nu dispar dintr-odată”, iar când nenorocirea aceasta se întâmplă – şi încă din voia omului iubit, care-şi ia viaţa, cum face cineastul Rey Robles, de 64 de ani –, ce-i rămâne soţiei acestuia, Lauren Hartke, o tânără body artist, trăind mai departe singură în casa închiriată departe de orice aşezare omenească, decât să-şi umple – fizic!!! – timpul: „La sfârşitul primelor zile de după, şi-a reluat exerciţiile de respiraţie”, chit că „înlăuntrul ei lumea se sfărâmase”. Ce surpriză să descopere sub acelaşi acoperiş o fiinţă umană („Spune-mi. Ai fost tot timpul aici, de cât timp?”) ce pare căzută din altă lume, dar a cărei prezenţă îi devine necesară: „Poate că individul ăsta trăieşte într-un alt fel de realitate, unde este aici şi acolo, înainte şi după, (…) lipsit de identitate, de limbaj, de posibilitatea de a savura felia de pâine prăjită cu miere pe care ea îl vede mâncând-o.” Şi mai ciudat este felul lui de a vorbi – „Statul a venit la mine. Sunt cu clipa. O să plec cu clipa.” –, iar tânăra văduvă „nu ştia cum să numească aceste vorbe. Le-a numit cântări. El a continuat o vreme, plecând, venind, şi totul era o cântare, un psalm”. Şi cu totul uluitoare capacitatea acestui om având „înfăţişarea unui copil găsit – pierdut şi regăsit”, de a reproduce întocmai fraze auzite cândva, cu vocea lui Rey, dar şi a lui Lauren. Când în cele din urmă omul dispare, Lauren Hartke face un spectacol de body art, iar efectul de prezenţă – c-o fi cea a lui Rey Robles, c-o fi a fiinţei „pierdute şi regăsite” pe care ea le exhibă în faţa unui public tot mai numeros – este covârşitor: brusc, timpul capătă corporalitate, şi atunci le travail de deuil poate începe.

Spre luare-aminte, „Trecutul, prezentul şi viitorul nu sunt daruri ale limbajului. Timpul se desfăşoară în cutele fiinţei. Trece prin tine, construind şi formând”.

24 septembrie ’18

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG