Linkuri accesibilitate

Doina Cornea nu mai e


Doina Cornea, imagine pe coperta cărții ei de convorbiri cu Michel Combes, publicată în 1990 la Paris

O evocare la dispariția unei curajoase disidente sub regimul Ceaușescu.

Doina Cornea s-a stins. Avea 88 de ani. Societatea românească (în primul rând politicienii) o pierduse de multă vreme de pe busola morală. Stătea izolată în casa ei din profunzimea Clujului, uitată de localnici. În urmă cu niște ani, de ziua dumneaei, am vrut să-i ducem un buchet de flori la adresa pe care o știam cu aproximație (o vizitasem și prin anii 1990, ca reporter la Europa Liberă, dar uitasem unde stă) și pe care nu a știut nimeni din oraș să mi-o spună. Nici măcar taximetristul vorbăreț care auzise de „doamna aia cu Securitatea”. Noroc cu Internetul. Am lăsat florile pe prag întrucât Doina Cornea, bolnavă (avusese cu un an înainte un atac cerebral), nu mai voia să vadă pe nimeni. Cumva de înțeles, dacă ne gândim la viața ei.

Omagiu Doinei Cornea
Așteptați
Embed

Nici o sursă media

0:00 0:02:43 0:00
Link direct

De marginalizarea ei nu s-au îngrijit doar Iliescu, Bârlădeanu sau Brucan, ci și mulți prieteni din societatea civilă și politicienii care au ignorat-o, dacă nu au defăimat-o. Aveau și de ce. Într-o perioadă în care Iliescu și ai lui revoluționari permanenți frecventau gorbaciovismul pentru că le dădea șansa unei revanșe față de Ceaușescu care-i epurase pe staliniști pentru a-și impune propria camarilă, pe când unii intelectuali rezistau prin cultură sau/și complicitate, casa Doinei Cornea era năpădită de securiști, corespondența ei era interceptată, iar ea era supravegheată îndeaproape, bătută și terorizată pentru scrisorile trimise la Europa Liberă.

În ciuda supravegherii, a reușit, în 1987 să răspândească alături de fiul ei, Leontin Iuhas, sute de manifeste pentru susținerea revoltei muncitorilor din Brașov. În 1988 a cerut printr-o scrisoare citită la Radio Europa Liberă ca Biserica Unită să revină în legalitate. Deși informațiile referitoare la torționari sunt publice (se știe care au fost ofițerii care s-a ocupat de Doina Cornea, unul dintre ei fiind cel care s-a ocupat și de cazul Dorina Diaconescu despre care scriam zilele trecute), în afara Doinei Cornea, nu a avut nimeni de suferit de pe urma acelor zile. Sunt zilele în care Ion Iliescu, după o culminantă carieră, era marginalizat ca secretar de partid la Iași și, mai apoi, directorul Editurii Tehnice în București.

Doina Cornea - Mărturiile ecranului (Arhivele INA)
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:01:58 0:00

A fost, în zilele lui decembrie 1989, în stradă, în bătaia gloanțelor în rândul protestatarilor. Iar în zilele de după aceea, când FSN prelua puterea, Doina Cornea era (spune Emil Constantinescu) practic arestată într-o cazarmă din București de indivizi care, peste ani vor deveni stâlpi ai societății politice de stânga: Gabriel Oprea și Eugen Bejinariu. Făcea parte, de ochii lumii, din Consiliul Național al FSN, era adusă la televizor cu escortă și monitorizată cu mare atenție.

Istoria onoarei la români: Doina Cornea, adevărul și libertatea

Istoria onoarei la romani: Doina Cornea, adevarul si libertatea

De una singură, în acele vremuri sumbre, fragilă, dar invulnerabilă, Doina Cornea a sfidat ineptă, umilitoarea tiranie. Noblețea spiritului se logodea în cazul acestei admirabile Doamne cu un curaj calm și consecvent.

Transmise la Radio Europa Liberă, textele ei, limpezi precum apa unui izvor din munți, erau ascultate de milioane de români. Erau lecții morale, îndemnuri la renasterea spiritului civic.

A înțeles repede ce era FSN-ul, a intuit perfect strategiile neo-comuniste. A fost una din țintele infamei propagande stalino-fasciste. Era atașată ideilor și partidului lui Iuliu Maniu si Corneliu Coposu. A fost un om adevărat care a trăit în adevăr. A luptat pentru libertate și a trait ca un om liber. Să se odihnească în pace!

Vladimir Tismaneanu

Boston, 5 mai 2018

Am văzut-o prima dată în persoană în redacția abia întemeiatei reviste 22, probabil prin februarie 1990. Era o făptură fragilă, cu voce pierdută, care nu putea fi suprapusă nicicum forței pe care o inspirau scrisorile sale auzite la radio în perioada comunistă. Cu toate acestea, iradia o energie discretă și o rară căldură sufletească. Abia părăsise conducerea Frontului Salvării Naționale, protestând față de decizia liderilor acestuia (Iliescu, Bârlădeanu și Brucan) de a transforma FSN în partid și de a participa la alegeri. Ei i s-au alăturat și alți disidenți anticomuniști care au preferat să facă un pas lateral, pentru a nu fi confundați cu profitorii revoluției. FSN se prezentase inițial ca o organizație civică, transpartinică, controlată însă de Ion Iliescu și banda lui de comuniști staliniști care, pentru a-și da legitimitate, s-au folosit de răsunătoarele nume ale disidenților. Doina Cornea fiind cap de listă. Din momentul primei sale apariții publice, adică după o lungă perioadă în care a fost supusă sistematic formelor celor mai concrete de teroare securistic-comunistă, Doinea Cornea a fost ținta predilectă a terorismului propagandistic al oamenilor din anturajul FSN, formațiune care ulterior s-a transformat în PDSR, adică PSD de azi. Prin plecarea Doinei Cornea din CFSN, Ion Iliescu era doar pe jumătate fericit: pe de-o parte, pierdea un important dușman intern dar, pe de altă parte, plecarea Doinei Cornea începea să-i facă pe toți să se întrebe ce este, până la urmă, FSN și ce vrea Ion Iliescu. S-a văzut cu ocazia reprimării Pieții Universității cine e și ce vrea, dacă mai era vreun dubiu.

Doina Cornea a devenit, la începutul anilor '90, personajul preferat al presei de propagandă care a caricaturizat-o în fel și chip pe ea și pe liderii partidelor istorice (Corneliu Coposu - avându-l uneori alături în caricaturi pe Ion Rațiu-, Radu Câmpeanu și Sergiu Cunescu), considerați un pericol pentru „democratura” populistă instaurată de FSN. Nu e de mirare că, doar câteva luni mai târziu, după ce mineriadele au parafat cu sânge contractul social dintre Iliescu și mase, Doina Cornea pleda pentru constituirea unui Forum Antitotalitar Român în care să se regăsească toate structurile civice și politice plasate în opoziție FSN, care era pe atunci partidul-stat. Eram jurnalist la revista Epoca, întemeiată și condusă de Ilie Păunescu. Acesta fusese, prin anii 1980, unul dintre colaboratorii Europei Libere și puținii oameni de presă responsabili lângă care am lucrat. Doina Cornea a vizitat redacția revistei și ar fi vrut ca aceasta să devină (ceea ce implicit a și fost în scurta ei istorie) purtătoarea de mesaj a Forumului. Chiar dacă nefuncțional, Forumul a stat la baza înființării Convenției Democrate, cândva, către sfârșitul lui 1991. Când revista cu pricina capota plină de datorii înadins provocate.

S-a reîntors la Cluj, după ce politica bucureșteană i-a dat de înțeles că nu e relevantă pentru noile evoluții. Am revăzut-o în 1993, când Caritasul clujean stătea să facă implozie. Pe atunci mulți clujeni erau agresiv deranjați de criticile ei la adresa corupției morale, economice și politice a administrației orașului (primar era Gheorghe Funar, șef al Partidului Unității Națiunii Române, prieten și susținător al lui Ion Stoica, patronul primului joc piramidal național care a făcut sute de mii de victime). Funar a devenit, peste ani, locotenentul lui Vadim Tudor la PRM, canibalizându-i partidul.

Ironia sorții (sau fatalitatea unei Românii debusolate) face ca între tururile de scrutin ale alegerilor prezidențiale din 2000 să se alăture celor care cereau electoratului să voteze pentru răul cel mic: Ion Iliescu. „Mi-a rămas o singură opțiune, spunea Doina Cornea atunci, aceea de a vota cu Ion Iliescu, deși am luptat mereu împotriva lui.” Acest moment (pentru mulți controversat) al biografiei sale pune în evidență bunătatea ei sufletească și capacitatea de a ierta, fără a uita. Contracandidatul lui Iliescu era Corneliu Vadim Tudor, principal continuator al naționalismului comunist și vehement calomniator al tuturor susținătorilor democrației și europeismului, în principal al Doinei Cornea, pe care o pusese în capul listei sale negre cuprinzând persoanele care trebuie eliminate din viața publică (sau din viață, nu putem ști). Mulți au discreditat-o și ironizat-o pentru acest anunț care (cum s-a vădit ca în multe alte situații din viața ei) avea noima lui: Ion Iliescu era un rău mai mic decât Vadim Tudor pentru că, în centrifuga istoriei, ajunseserăm să fim obligați să alegem între extreme. Putea trece peste inconvenientul de a fi fost o victimă colaterală a foamei de putere a politrucului comunist.

Probabil, singurul care a prețuit-o și i-a acordat necondiționat augusta sa prietenie a fost Regele Mihai, care i-a decernat în 2009 cea mai înaltă decorație, „Crucea Casei Regale”. Regele s-a dus personal la Cluj pentru a i-o înmâna. Doina Cornea suferise un atac cerebral și se izolase. De ziua ei de naștere în 2013, Horia Uioreanu, președintele Consiliului Județean Cluj, a vizitat-o acasă pentru a-i înmâna titlul de cetățean de onoare al orașului. Ocazia a fost folosită de oficiali ca să se pozeze și să-și pună și această ispravă la CV. După aceea au uitat-o.

Ariadna Combes la Bruxelles
Ariadna Combes la Bruxelles

În ciuda acestor semne de recunoaștere publică, a murit însingurată și nebăgată în seamă. Nu mai primea decât persoane apropiate, selecționate cu strictețe de fiul ei. Fiica ei, Ariadna Combes, cea care a susținut-o în crâncenii ani de teroare comunistă, a murit acum un an și jumătate. Cumva, izolarea dumneaei era explicabilă. Cum ar fi putut fi altfel? Ce legătură ar fi putut exista între dumneaei și clasa politică actuală? Doina Cornea și-a riscat viața demantelând straturile de propagandă comunistă, făcând prin scrisorile către Europa Liberă radiografia unei dictaturi în care asasinatul politic se industrializase și devenise o armă instituțional acceptată, într-o perioadă în care, după cum spun documentele, guvernatorul BNR era racolat în Securitate cu numele de cod Manole, numeroși politicieni (unii europarlamentari, alții în fruntea unor partide) aveau o carieră fulminantă în structurile informative comuniste, iar o parte din Academia Română, în frunte cu președintele ei, erau, se pare, vectori de intoxicare a românilor din diaspora. Pe atunci, Doina Cornea era bătută de Securitate și arestată la domiciliu și, dacă nu ar fi fost presiunile exercitate de lumea liberă, inclusiv de jurnaliștii Europei Libere, ea ar fi avut, cel mai probabil, soarta liderilor politici țărăniști sau a lui Gheorghe Ursu, asasinați în închisoare. Paradoxal, la mai bine de patru decenii de la căderea (?) comunismului, singurii care au plătit (și au plătit cu viața) au fost victimele sistemului. Eroi ai unor epopei semi-uitate, față de care contemporanii par doar niște copii palide sau niște caricaturi.

Cândva, un bun prieten ar fi vrut să-i ia un interviu pentru radio. S-a dus la Cluj s-o convingă să accepte. Era bolnavă și nu mai voia să se facă auzită. L-a refuzat pe prietenul meu, scuzându-se că nu mai vrea să risipească timpul: mai are o cameră cu cărți și nu știe dacă mai are răgazul/liniștea/concentrarea să le citească. Sper să fi reușit. Ca o ironie tragică, figura ei pare și mai luminoasă având pe fundal vremurile de fum și cenușă prin care trecem. Îi doresc odihnă ușoară. Și să se păstreze cumva în sufletul nostru, dacă o putem înțelege. Ne-ar trebui ceva din inocența, înțelegerea și bunătatea dumneaei, în marea asta de mitocănie și infatuare, de ignoranță savantă și agresivitate. Stingerea ei nu face decât să traseze mai clar harta rătăcirilor morale și micimea politică din prezent. E scurtă lista cu eroi pozitivi ai istorie recente români, dar de pe ea nu pot lipsi Doina Cornea, Elisabeta Rizea, regele Mihai, Corneliu Coposu sau Vasile Paraschiv. Iar când ai în minte acești eroi ai istoriei recente, cu greu mai poți privi cu încredere sau seriozitate la piticii care foșgăie prin Palatul Parlamentului din fostul cartier Uranus.

XS
SM
MD
LG