Dirijorul și pianistul James Levine a murit la 77 de ani. Cu el se încheie un capitol muzical plin de succese și scandal.
Multă vreme cine spunea Metropolitan, spunea James Levine. Levine era stăpânul absolut pe scenă și în culise. Era un zeu al muzicii pentru mulți și a urcat până sus, în vârful piramidei, grație talentului și creativității cu care a abordat toate stilurile de muzică. Pe lângă activitatea de la Met, a dirijat și dirijor principal la Boston și Muenchen. A fost o vreme când era greu să-ți imaginezi interpretări ale operelor din perioada bel-cantoului (Rossini, Donizetti sau Bellini), fără Levine la pupitru. Mozart avea o savoare specială în viziunea lui Levine.
A dirijat și înregistrat monumentale ediții verdiene (Otello, Vecerniile siciliene, Giovanna d Arc, Aida) cu monștrii sacri ai artei vocale (Domingo, Sherill Milnes, Leontyne Price, Luciano Pavarotti, Christa Ludwig), integrala Nibelungilor wagnerieni (are chiar două înregistrări; a doua, din 1989, este live, din concert), dar și antologice versiuni ale opusurilor lui Beethoven, Mahler, Brahms, Stravinski sau Schumann.
A fost partener pe scenă și în memoria melomanilor cu cei mai mari dintre cei mari: pianiști ca Alfred Brendel, Emmanuel Ax, violoniști ca Itzak Perlaman, Shlomo Mintz. Apoi, ca pianist, a lăsat înregistrări cu sonate și piese de Prokofiev, Debussy și... Scott Joplin.
Omul care nu cunoaște eșecul
S-a născut la Cincinatti într-o familie care mânca muzica pe pâine. Bunicul era compozitor, tatăl lui era violonist, iar mama a cântat cândva în tinerețe pe Broadway. Cum ar veni, muzica a fost de la naștere modul său natural de existență. A început să cânte la pian de foarte mic și primul concert l-a susținut la 10 ani cântând o piesă de rezistență din repertoriul pianistic: Concertul 2 de Mendelssohn. A făcut școală pe lângă maeștri (îi datorează mult lui Rudolf Serkin) apoi a urmat cursurile reputatei Școlii Juilliard unde a studiat dirijatul devenind ucenicul lui George Szell de la care a deprins rigoarea și soliditatea viziunii muzicale. Ba chiar și statornicia pentru că Szell a fost și el dirijor principal vreme de 24 de ani al Orchestrei din Cleveland.
La Metropolitan și-a făcut debutul în 1971 și a devenit director muzical patru ani mai târziu. Metropolitanul a cunoscut, sub conducerea lui, o reputație greu de întrecut, mai ales de când ansamblul a realizat iconica versiune cinematografică a Traviatei în regia lui Franco Zeffirelli. Este o versiune care a servit multă vreme ca etalon muzical, vizual și interpretativ. Placido Domingo și Teresa Stratas au făcut roluri care le-au marcat biografia artistică.
Această versiune a primit Premiul Grammy pentru cea mai bună înregistrare de operă din 1983. Era primul din cele opt premii Grammy luate de-a lungul carierei de Levine. Dar aceste premii nu reprezintă decât o parte relativ neînsemnată din șirul de distincții primite în timpul vieții sale artistice. În 1984 a fost numit Muzicianul anului în Statele Unite, a primit distincția Smetana, din partea Cehoslovaciei, Medalia Națională pentru Arte (cea mai însemnată distincție dată de guvernul american artiștilor sau promotorilor artelor) și câte și mai câte, pe lângă doctorate onorifice la diverse universități de muzică din SUA sau Marea Britanie (inclusiv de la fosta lui școală, Juilliard). Un norocos. Talentat și norocos.
Căderea din Parnas
Ultimii lui ani au fost de suferință. Avea o tumore canceroasă pe un rinichi și a suferit intervenții chirurgicale pentru a-și repara umărul și spinarea după o căzătură pe scena Symphony Hall din Boston în 2006. Când a revenit, în 2013, după ani de boală și recuperare, a fost întâmpinat la Boston cu fanfara. Dirija dintr-un scaun de invalid și începuse să aibă accese serioase de Parkinson. Era irascibil și se înțelegea tot mai greu cu muzicienii dar nu a vrut să demisioneze. Voia să moară la pupitrul dirijoral. În 2016, la sfârșitul stagiunii, l-au convins să devină dirijor emerit
Levine a fost un răsfățat al scenelor și al melomanilor. Până la izbucnirea scandalului. În 2017, mai multe ziare au publicat informații în legătură cu unele acuzații că ar fi supus la abuzuri sexuale de-a lungul timpului mai mulți muzicieni și studenți, unii minori. Seria de abuzuri/șantaje/ agresiuni sexuale ar fi început în anii 1960 când era tânăr dirijor. Atunci ar fi abuzat sexual un student de la clasa de violoncel. Acesta avea 17 ani. Apoi un student violonist. Acuzele vizează perioade diferite din viața lui ceea ce spune, dacă sunt adevărate, că James Levine ar fi fost un prădător sexual pentru toate sezoanele. În raportul poliției din Illinois, care a investigat în 2016 o acuzație de molestare a unui minor de 16 ani, se spunea că Levine nu poate fi pus sub învinuire din pricina legislației din perioada în care se presupunea că dirijorul comisese abuzul investigat. Ulterior, New York Times a susținut că board-ul de conducere al Metropolitan Opera avea știință de ceva vreme de cel puțin una dintre aceste presupuse agresiuni, dar că preferase să le ignore și abia la un an de la izbucnirea scandalului ar fi început propria investigație. Și chiar și după ce a început investigația, a trecut un an până ce Levine să fie suspendat (decembrie 2017). Din acest moment, cariera lui Levine a intrat în cădere liberă. Boston Symphony Orchestra, unde Levine fusese dirijor principal vreme de șapte ani, la începutul anilor 2000 (primul dirijor american al orchestrei) dar cu care colabora de patruzeci de ani, a anunțat că întrerupe orice relație cu Levine („Nu va mai fi chemat și nici angajat vreodată”), Juillard School of Music l-a înlocuit în programul unor evenimente din 2018. A pierdut contracte în cascadă. Muzicieni, critici, jurnaliști erau cu toții de părere că James Levine ajunsese la final de carieră și că era cazul să se retragă.
Poate cea mai dramatică a fost despărțirea de Metropolitan, prima și cea mai mare iubire. În octombrie 2018, Metropolitan Opera a anunțat că l-a concediat afirmând că investigațiile conduseseră la concluzia că acesta abuzase și hărțuise sexual tineri artiști, „vulnerabili în primii ani ai carierei.” Adică entru a-i domina sexual, i-ar fi șantajat profesional. Levine a dat în judecată conducerea operei pentru calomnie și încălcarea contractului. Singura satisfacție obținută (cerea despăgubiri de aproape șase milioane de dolari) a fost că tribunalul, deși i-a respins mare parte din plângeri, a stabilit că avocatul și conducerea Metropolitan Opera au făcut, într-adevăr, declarații defăimătoare. În cele din urmă, în spatele ușilor închise, se pare că s-a ajuns la înțelegere, Levine primind câteva milioane de dolari despăgubiri pentru a-și obloji orgoliul rănit.
Moșteniri și datorii
Nu se va mai ști nicicând dacă învinuirile care i s-au adus aveau vreo urmă de adevăr sau erau doar răzbunarea unor inși mai puțin talentați sau norocoși, cum îi prezenta Levine. Maestrul a murit ducând secretul în mormânt. A lăsat o discografie uriașă, și-a legat viața de cele mai sonore nume ale muzicii, a influențat istoria muzicii impunând nume noi sau consacrând altele care altminteri ar fi rămas pe scenele unor teatre lirice marginale. Ultima înregistrare video a lui Leontyne Price pe scena operei a fost Aida dirijată la Met de Levine.
Apare în filmul Fantasia 2000 dirijând și conversând cu Mickey ca o aluzie la apariția lui Stokovski în desenul animat din 1940. Cumva scandalurile din ultimii ani de viață l-au vlăguit și pe el, dar au făcut să pălească și arta sa interpretativă.
Rămân de pe urma lui înregistrările, pagina de istorie pe care a scris-o în fruntea celor trei orchestre pe care le-a condus și le-a dat o nouă viață, operele filmice sau cinematografice a căror coloană sonoră a dirijat-o, cariere artistice lansate pe scenele dominate de el, dar și multe întrebări fără răspuns.