Linkuri accesibilitate

Clara Haskil: „Sper că nu-mi trebuie o «viză specială» și pentru lumea cealaltă, mai știi...”


Pe marginea unei noi apariții „Dinu Lipatti Scrisori. Vol. II. Corespondența cu Clara Haskil, George Georgescu, Paul Sacher...”

Atunci cînd se va scrie o adevărată istorie culturală, serioasă și documentată, a Basarabiei ca provincie istorică românească și, prin evoluția ei de-a lungul istoriei, un spațiu de intersecție a numeroase naționalități, probabil că un capitol al ei se va ocupa și de multele personalități ale culturii născute sau educate la Chișinău sau din familii cu origini basarabene. Îmi vin în minte instantaneu cîteva nume din lumea muzicii, ca marii pianiști și pedagogi Julius Isserlis și Alexandr Goldenweiser, Youra Guller sau Oleg Maisenberg din Odesa, care și-a început studiile muzicale la Chișinău, compozitorul Moisey Weinberg ș.a.m.d.

Cultură și politică: Dinu Lipatti și Clara Haski marginalii la corespondența lor
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:32 0:00

Moldova, în ansamblul ei, a fost cunoscută dintotdeauna în istoria modernă ca un teren extrem de fertil pe plan muzical, chiar dacă astăzi, din diverse rațiuni și prejudecăți, numărul personalităților despre care se vorbește este redus în ce-i privește pe muzicieni la o mînă de nume sonore, între care domină, cum este firesc, cel al lui George Enescu.

Un ascultător al emisiunilor postului nostru de radio - rău-voitor și, ca de obicei în asemenea cazuri ascunzîndu-se „curajos” în spatele anonimatului – îl „condamna” într-un mesaj pe George Enescu pe care îl califica - vezi Doamne - un „trădător de țară” fiindcă, spunea acest anonim, s-ar fi vîndut, după opinia sa evident antisemită, „evreimii mondiale”. Aproape inutil de insistat asupra unor asemenea mentalități; și totuși...

Pliant publicitar
Pliant publicitar

Între muzicienii apropiați de sufletul lui George Enescu, din anii tinereții și pînă la moartea sa, s-a aflat și pianista română Clara Haskil, născută la București în 1895 și cu un destin în parte asemănător: copil minune și ea, încurajată și parțial susținută la fel ca și Enescu de Casa regală, și ea avea să-și facă studiile de la o vîrstă foarte fragedă întîi la Viena și apoi la Paris. O numesc pianistă română, așa cum a fost numită toată viața în lumea occidentală, unde, de regulă, nu se fac distincțiile discriminatoare care persistă în lumea intelectuală și muzicală din România atunci cînd este vorba de personalități din rîndul unor minorități. O problemă de educație și de valori democratice...

Ceea ce nu pare să se știe cu adevărat este că, de partea tatălui Clarei Haskil, familia de origine evreiască a pianistei, și-a avut originile în Basarabia, de unde, cîndva în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea s-a mutat la București.

Dacă o amintesc astăzi motivul este apariția recentă la Editura Grafoart de la București a celui de-al doilea volum din seria corespondenței pianistului Dinu Lipatti* în care un capitol substanțial îl constituie scrisorile și cărțile poștale schimbate de Clara Haskil și tînărul ei confrate, pe care pianista îl numește la începuturile relației lor... „frățior și Maestru”.

Volumul care, privind primele două pagini de titlu aș spune că are numeroase moașe, este îngrijit de Monica Isăcescu și Ștefan Costache, avînd-ul oficial ca redactor pe Petruș Costea, editor pe Matei Bănică, cărora li se adaugă doi corectori și alți doi referenți. Faptul nu împiedică, din păcate, multe greșeli, inconsecvențe, superficialitate (dacă nu „găuri negre” directe în cultură muzicală) și o publicare a scrisorilor într-un stil de amatori, în care deranjează cel mai mult absența identificării originii fiecărui document (absența mențiunii arhivei în care se păstrează, a cotei de arhivă, a faptului dacă a mai fost publicat sau e inedit), absența unei bibliografii.

Scrisorile publicate din perioada războiului, majoritatea din 1939 și cîteva rare din anii 1940-1943, provin în proporție 32 la 1 de la Clara Haskil și sînt o oglindă formidabilă a trăirilor și suferințelor ei. Acestea sînt amintite obsesiv, printre rînduri, începînd din august 1939, cînd, scria ea: „Pentru mine sînt, într-adevăr, prea multe greutăți, cu vizele speciale, cu toate chestiile astea care mă descurajează, natural.” Vizele „speciale” sînt cele impuse evreilor, „autorizația specială ce-mi trebuie acum ca să pot intra în Franța”, „permisiunea specială” de a veni la București, pînă la exclamația între ironie și exasperare: „Sper că nu-mi trebuie o viză specială și pentru lumea cealaltă, mai știi...”

Clara Haskil (cca. 1949)
Clara Haskil (cca. 1949)

Autorii volumului – foarte atenți să identifice în notele de subsol originile evreiești ale muzicienilor, dar cu insuficientă cultură și „vigilență” pentru a-i marca pe toți, pianistul Artur Schnabel, violonistul Joseph Szigeti, baritonul Doda Conrad și alții „scapă” – nu au evident nici o empatie față de soarta ei, cum nu au nici față de cea a surorii ei Jane și a altora din Orchestra Națională a Franței, supuși persecuțiilor rasiale. Tot ce găsesc să comenteze într-o notă pierdută, la o scrisoare din noiembrie 1939, este „Atât viața personală, cât și cariera Clarei, născută într-o familie de evrei sefarzi, au avut de suferit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial”. Istorie scrisă cu nădejde la București!

---------------------

*Dinu Lipatti Scrisori. Volumul II Corespondența cu Clara Haskil, George Georgescu, Paul Sacher, Henri Gagnebin și Nikita Magaloff. Prefața de Grigore Bărgăuanu. Volum îngrijit de Monica Isăcescu și Ștefan Costache. Editura Grafoart, București, 2017.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG