Linkuri accesibilitate

Religia nu joacă un rol uniform în Europa, dată fiind diversitatea ei culturală și istorică. În multe țări, precum Franța, de pildă, sau, până la Erdogan, Turcia se aplică cu strictețe principiul separării bisericii de stat.

În trecutul Europei, însă, când continentul nu era încă împărţit în Vestul prosper şi Răsăritul conservator, conflictele religioase au fost întotdeauna conflicte politice și bisericile s-au amestecat permanent în politică.

Biserica catolică este o perfectă maşină politică şi nu întâmplător Vaticanul e un stat. Tot aşa în Bizanţ, sau la Moscova biserica ortodoxă a fost vreme de un mileniu, şi într-o parte şi în cealaltă, o biserică de stat. Situaţia bisericii în Europa de Est, ţinută între paranteze în deceniile comunismului, a revenit în actualitate imediat după căderea comunismului.

Vechile modele culturale au fost atunci readaptate în mod automat. Nu la fel stă religia în ţările ortodoxe, în care nu a existat niciodată un dialog critic cu biserica şi în ţări cu o lungă tradiţie laică şi contestatară, cum sunt Cehia şi Ungaria. Acestea din urmă au, de altfel, foarte importante şi vechi minorităţi protestante. Coexistenţa acestora cu catolicismul şi larga indiferenţă a tinerelor generaţii faţă de religie, au făcut ca în Cehia şi în Ungaria, biserica să fie un subiect de dezbatere minor, sau chiar inexistent la scară naţională. În asemenea ţări compozite duhovniceşte nici nu se poate pune chestiunea unei biserici naţionale.

Cu totul altfel se pune problema în Polonia. Cvazi totalitatea celor 38 de milioane de polonezi sunt catolici, cu o lungă tradiţie de religiozitate. Apoi, să nu uităm, Polonia s-a aflat în situaţia unică de a fi avut un Papă în anii comunismului. A fost limpede încă de la început, că biserica în Polonia are o foarte mare responsabilitate morală şi politică. Şi episcopii polonezi nu s-au privat, în ultimul sfert de secol, după comunism, de la a interveni în viaţa politică. Tăcuţi, muţi în anii comunismului, episcopii polonezi îi critică acum pe manifestanţii antiguvernamentali, predicându-le moderaţia şi răbdarea. Sau le spun enoriaşilor pentru cine să voteze, atunci când au loc alegeri.

În general, preferinţele bisericii poloneze merg spre partidele de dreapta. În Polonia episcopii au o tendinţa ultraliberală şi se amestecă chiar şi în discutarea reformelor agrare.

La urma urmei, păstrând proporţiile, atitudinea bisericii catolice în Polonia şi cârdăşia sa cu puterea nu e diferită de atitudinea bisericii ortodoxe în Rusia. Şi acolo, feţele bisericeşti critică grevele şi binecuvântează Kremlinul.

De fapt, în toată Europa de Est, biserica majoritară a devenit, în mod indirect, un instrument al statului. Apropierea de Occident le aduce ierarhilor postcomunişti un alt model, acela al bisericii de stat. În Occident, numai în Franţa este biserica separată de stat. În foarte multe ţări ale Europei Occidentale există biserici naţionale, al căror rol e înscris în constituţie. În Grecia e religia ortodoxă, în Ţările Scandinave – lutheranismul, în toate ţările mici – Monaco, Lichtenstein, San Marino şi Malta religia de stat e catolicismul.

Şi chiar şi în Anglia religia oficială e anglicanismul, întrucât capul Bisericii Anglicane e regina. Tot aşa în Ţările Scandinave, regele şi cel puţin jumătate din membrii guvernului sunt, în mod automat şi obligatoriu, membri ai bisericii lutherane. În majoritatea celorlalte ţări ale Europei Occidentale există un concordat între stat şi biserica catolică, iar în Germania şi Austria predarea religiei în şcoli este obligatorie. Şi în aceste ţări există un impozit ecleziastic, pe care îl plătesc toţi, cei care se declară a aparţine unei religii recunoscute de stat. Această practică întâmpină, însă, o mare rezistenţă în Germania de Est, în landurile foste comuniste şi, în principiu, protestante, unde, după reunificare, populaţia încă nu s-a obişnuit cu acest regim de religiozitate fiscală.

În concluzie: în toată Europa de Est prelatul a fost întotdeauna politizat şi nu e de mirare că în unele ţări, în special în Rusia, România, Bulgaria şi Ucraina, acolo unde preoţimea a pactizat cel mai mult cu puterea, s-a ajuns la o neîncredere a populaţiei faţă de biserica oficială şi la atracţia, aparent apolitică, pe care o reprezintă policlinica adventistă sau casa de cult penticostală.

***

La mai bine de un an de la alegerile prezidențiale, Parlamentul Republicii Moldova nu a pus în aplicare recomandarea formulată de Curtea Constituțională, cea de a stabili sancţiuni pentru implicarea în campaniile electorale a cultelor religioase, în special a Bisericii Ortodoxe. Mitropolitul Vladimir şi-a atras multiple critici după ce cu doar câteva zile înainte de scrutinul prezidențial a îndemnat enoriaşii să voteze un candidat care este „ortodox, botezat, cununat și patriot” şi un „apărător al valorilor tradiționale”, cu aluzie cât se poate de directă la Igor Dodon, cel care a şi ajuns în fotoliul prezidențial.

Nu este pentru prima dată când Biserica Ortodoxă a fost criticată şi acuzată că s-ar implica în treburile unui stat declarat laic prin Constituţie.

E suficient să ne amintim îndârjirea cu care preoțimea a încercat să torpileze votarea legii anti-discriminare, pe care o critică până în prezent.

Raportul Departamentului de Stat privind libertatea religioasă publicat anul trecut arată că guvernul moldovean are un tratament preferențial față de clerul ortodox, iar Biserica Ortodoxă a avut în 2016 o „influență puternică” asupra politicilor guvernului.

Sociologul Vitalie Sprînceană e de părere că biserica fiind parte a societăţii civile poate să se implice în treburile publice, nu însă să facă şi partizanat politic:

„Biserica poate să fie un fel de arbitru colectiv, să aducă un discurs moral în politică, să moralizeze politica pe alocuri, să atenueze clivajele, conflictele politice, să promoveze mesaje de conciliere care depășesc platformele partinice. Să atragă atenția politicienilor asupra unor probleme neglijate din domeniul social, cum ar fi sărăcie, inegalitate. Pentru mine aşa arată rolul bisericii, nu să susţină un partid, ci să contribuie într-un fel la dezbaterea politică pe probleme reale. În acest sens, cred că este loc de implicarea bisericii în politică, dar nu şi în viaţa de partid”.

Sociologul mai crede că este exagerată relevanţa implicării bisericii în politică. Vitalie Sprînceană aminteşte despre parlamentarele din 2010 când Mitropolia Moldovei a încercat să-l sprijine pe candidatul independent Valeriu Pasat, care deşi apăruse în mai multe imagini alături de mitropolitul Vladimir, nu a reuşit să acumuleze nici un procent la scrutin.

„Importanța morală, simbolică, tradițională din punct de vedere a valorilor bisericii nu se produce în mod automat în influenţă politică. De aceea cred că uneori relevanța implicării bisericii în politică este exagerată. Motivațiile care îi trimit pe oameni la urne şi în fac să aibă o preferință sau alta sunt mult mai complexe.”

Potrivit sondajelor de opiniei biserica se menține în topul instituțiilor în care oamenii au cea mai mare încredere, doar că numărul celor care spun că au încredere în biserică scade continuu în ultimii ani. L-am întrebat pe sociologul Vitalie Sprînceană care ar fi motivele:

„Ceea ce măsoară sondajele nu e atât performanţa instituțională a bisericii, ci mai degrabă Dumnezeu, credinţă şi celelalte. Nu ştiu în ce măsură creșterea sau descreșterea încrederii în biserică sunt indicatori pentru tranformările religiozității moldovenilor. Bunăoară cred că o bună parte din încrederea pe care o are biserica se datorează lipsei de încredere pe care oamenii o au în politicieni şi atunci când instituţiile lumeşti performează slab, oamenii îşi aruncă speranţa în celelalte instituţii, în Dumnzeu. Şi aici biserica e numele acestei sfere spirituale, mai curând, decât o instituţie aparte care gestionează ceva şi care e apreciată după performanțe.”

Deși marea majoritate a moldovenilor se declară creştini ortodocşi, mai multe cercetări sugerează că religiozitatea este una declarativă, mai curând. În realitate puţini sunt cei care respectă cu stricteţe cutumele religioase. A recunoscut-o şi Mitropolitul Vladimir care a notat într-o culegere religioasă lansată recent că procentul creștinilor practicanți nu depășește 15-20 la sută. „Reiese că glasul Bisericii nu mai are impactul de altă dată”, a concluzionat Mitropolitul.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG