Linkuri accesibilitate

Fiecare cântec trebuie să poarte cu el o scînteie unică, un șoc care să lase o urmă, să lase o idee.

Muzica Dicționarului de sunete rare de azi vine de la Florin Mureșan, artistul plastic transformat în autor de cărți de bucate, care m-a întrebat într-o zi dacă am auzit de Alessandro Mannarino, un cântăreț de la Roma.

Nu auzisem. M-am documentat, și iată acum pe scurt povestea lui.

În primul rînd, Alessandro Mannarino e și poet, adică face parte din acea rară tagmă a poeților care-și cântă poemele. O tagmă din care (am mai spus cândva de la acest microfon) fac parte Leonard Cohen și Georges Brassens, Joaquin Sabina și Nick Cave, Jacques Brel și Tom Waits, ca să-i numim doar pe cîțiva din cei mai vestiți, pentru că ne sînt contemporani, iar tagma e veche de când lumea.

Mannarino s-a născut în 1979 la Roma, și pe la 20 de ani a început să pună muzică în cluburile din jurul gării Termini a capitalei italiane, cluburi populate la acea vreme de oameni din toate etniile.

Acolo, mărturisește el într-un interviu pentru o publicație britanică online, a descoperit feluri de a face muzică diferite de tot ce a auzit vreodată la radio.

Se spune despre Mannarino că e un povestitor modern, care cântă într-o manieră aproape felliniană istorii tragice sau comice despre clovni, bețivi, oameni săraci, politicieni veroși și țigani îndrăgostiți, într-un univers muzical ale cărui melodii își trag vocea din blues-ul din Mali, din klezmer, Balcani, bossa nova, din cabaretul francez și și cantautorii italieni, cum recunoaște el însuși în interviul citat.

Și tot acolo adaugă că a găsit o regulă comună în toate aceste influențe: fiecare cântec trebuie să poarte cu el o scînteie unică, un șoc care să lase o urmă, să lase o idee.

Mulțumesc Florin Mureșan!

>

XS
SM
MD
LG