Linkuri accesibilitate

Diabolica Securitate și mitul unui patriotism inexistent


Crimele împotriva umanității comise în timpul dictaturii comuniste nu trebuie nicicând ignorate. Cât privește narațiunea despre Securitate, domnește încă un fel de ceață, o ambiguitate care permite ca mizeria absolută să fie relativizată.

Să ne amintim că, vreme de decenii, Securitatea s-a ocupat, între alte întreprinderi nocive, de prigonirea religiei, de infiltrarea cultelor, de distrugerea încrederii în valorile tradiționale. Regimul comunist a fost unul programatic ateu, anti-creștin, anti-religios, a propus și a impus propria religie seculară ca erzaț pentru răspunsul la nevoia umană de transcendență, de sacru. Au fost dărâmate biserici și temple, bibliile au fost transformate în hârtie igienică, au fost hărțuite nemilos religiile greco-catolică și neo-protestantă. Ortodoxia veritabilă s-a aflat sub un continuu asediu. Spre a relua ideea poetului polonez Aleksander Wat, regimul urmărea nimicirea omului interior. Abject, vulgar, laș și duplicitar, securistul a fost încarnarea Omului Nou al „socialismului multilateral dezvoltat”.

Securitatea a fost construită, asemeni Cekăi lui Felix Edmundovici Dzerjinski, drept „sabie și scut” servind interesele partidului comunist, respectiv al nomenklaturii și liderilor acesteia. Au existat momente de relativă „scăpare de sub control”, însă acestea au fost efemere și Securitatea a revenit urgent la matcă, adică a reintrat sub totala supraveghere a aparatului de partid, atât la nivel central, cât și local. Nu am avut niciodată vreo iluzie privind rolul funest al acestei instituții. Regimul comunist, în România ori în altă parte, nu ar fi putut funcționa fără prezența ubicuă și terorizantă a poliției secrete. O poliție politică („Savak”-ul, cum îi spunea Mircea Zaciu în al său Jurnal, deși NKVD-ul ar fi fost analogia mai potrivită, poate însă prea transparentă) pentru care nu era suficientă descurajarea și neutralizarea oricărei activități de opoziție, ci care urmărea controlul minților umane. Teroarea polițienească și ideologică au fost inseparabile în cazul sistemelor totalitare, de dreapta ori de stânga.

Mărturisesc că, pentru mine, Securitatea a fost o instituție indubitabil criminală, lucru scris de altfel și în Raportul Final al Comisiei Prezidențiale, o operă colectivă asumată în spiritul și în metoda sa de către toți membrii Comisiei. Criminală prin scopuri, comportamente, metode. Nu există circumstanțe atenuante pentru crimele împotriva umanității comise de Securitate. Din perspectiva mea, ele sunt imprescriptibile, tot așa cum nu se prescriu crimele juntei din Argentina ori cele ale dictaturii naziste.

Scria odată marele istoric Richard Pipes, „despre lucrurile pe care oamenii le-au făcut cu pasiune, nu se poate scrie fără pasiune”. În acest sens, urmând lecția sa, dar și pe a unor François Furet, Marin Malia ori Alain Besançon, îmi asum o atitudine valorizantă în analiza pe care o întreprind.

Mi se pare astfel o probă de daltonism istoric și moral să-i privim pe autorii „Scrisorii celor șase”, și mai ales pe un Silviu Brucan, drept un fel de disidenți. Au fost fracționiști în interiorul PCR, au dovedit un anumit curaj în datele concrete ale României lui Ceaușescu, erau însă militanți care au rămas convinși că Securitatea fusese creată „pentru apărarea cuceririlor revoluționare”. Îi deranja doar faptul că ea devenise o unealtă în mâinile clanului Ceaușescu, nu faptul că era o instituție ilegală, conspiraționistă și criminală prin chiar natura ei. Odată readusă sub biciul partidului, ori al FSN-ului, nu mai aveau probleme cu Securitatea și securiștii. Cum altfel putem explica benevolența deja istorică a lui Ion Iliescu față de atâția securiști notorii, fie ei din zona serviciilor interne, din aceea a DIE/CIE ori a direcției de informații a armatei? Spărgând miturile despre o Securitate „patriotică”, Raportul Comisiei Prezidențiale a provocat la momentul apariției reacții furibunde venind din aceste zone reptilian-întunecate.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG