Linkuri accesibilitate

Am analizat pe larg propria mea relație cu părinții mei, cu alte rude apropiate, în volumul de dialoguri Ghilotina de scrum, apărut într-o ediție revăzută la Polirom (tema e analizată în adâncime în dialogul cu Adriana Babeți). Mă grăbesc să adaug două lucruri: mai întâi, faptul că tatăl meu nu a făcut parte niciodată din CC, nu a fost membru al aparatului suprem, nu a fost ministru, nici ministru-adjunct, nu a lucrat în și pentru Securitate. A crezut în comunism, a propagat ideologia comunistă, a fost un idealist, un „true believer”. Dar nu voi nega niciodată că a făcut parte din structurile care au impus îndoctrinarea comunistă. Doi, am considerat abuzurile comuniste abominabile, nu am deținut proprietăți în România comunistă, nu dețin asemenea proprietăți nici în cea post-comunistă. Analiza pe care o fac totalitarismelor secolului al XX-lea este inspirată de rațiuni profesionale și morale. Dacă ar exista un fel de predestinare, ori o maledicțiune care ar interzice diferențele de viziuni dintre generații, omenirea ar rămâne pe veci osândită să repete gestul lui Cain față de fratele său Abel (scria Victor Hugo: „Un éternel Cain tue à jamais Abel”). Ivan Turgheniev n-ar mai fi scris Părinți și copii.

Prea puțini dintre copiii nomenklaturii din România au urmat această cale și mă întreb de ce. O excepție despre care am mai scris o reprezintă romanciera Cela Varlam (n. 1952), fiica unui important membru al conducerii comuniste. Aș mai da un exemplu revelator. Născut într-o familie de faimoși ilegaliști, diplomatul Mircea Răceanu (n. 1935) a rupt cu sistemul, a fost arestat sub acuzații absurde, a fost condamnat la moarte, a supraviețuit și a scris cărți extrem de necesare despre teroare, abuzuri și minciună în România comunistă. Cu un preț imens, Mircea Răceanu a ales să fie liber.

Prin 1991, fiul lui Virgil Trofin, Mircea, a scris un text în Dreptatea (deci nu în Azi sau Dimineața) în care vorbea despre finalul tragic al tatălui său. Nu știu să fi revenit cu alte contribuții la înțelegerea a ce a fost regimul comunist. În rest, tăcere ori chiar romantizare. A existat de-a lungul timpului chiar un fel de reacție ultragiată când vorbeai despre rolul lui Valter Roman (împingând devoțiunea filială în direcția mistificării istorice, Petre Roman a continuat să-l privească drept un „anti-stalinist”, când documentele arată că Valter Roman a fost de fapt instrumentul sovieticilor și al lui Gheorghiu-Dej în eforturile de a distruge voința de rezistență a lui Imre Nagy în timpul deportării din România, de la Snagov); fata lui Pantiușa și a Anei Toma dădea interviuri din Israel, apărute la București în Jurnalul Național, în care vorbea despre „omenia” torționarului suprem din epoca stalinismului dezlănțuit în România; Serghei Niculescu-Mizil și Oana Mizil, fiul și nepoata fostului propagandist de frunte al regimului comunist, sunt adesea ofuscați când se spune cine a fost tatăl, respectiv bunicul lor, un activist care a stat până la capăt lângă Ceaușescu, a votat tot ceea ce a cerut dictatorul.

Pe lângă aceștia, mai sunt și locuitorii subteranei, gata să azvârle cu noroi în cei care îndrăznesc să lumineze paginile tenebroase din trecut. Nu este vorba de oameni care își exprimă informat, rațional și coerent opiniile. Mă gândesc la acei indivizi imorali, autodesemnații procurori colerici, poluând cyberspațiul cu producții mereu indignate, perorând în numele unei stranii corectitudini istorice, care (des)consideră anticomunismul ca fiind, în oricare dintre ipostazele sale, inclusiv aceea civic-liberală, un alibi pentru extrema dreaptă. Ca și cum faptul că Stalin a manipulat și a instrumentalizat cinic antifascismul ar compromite opoziția democratică față de ambele totalitarisme. O simptomatologie și o taxonomie a acestor reacții ar fi extrem de instructive și de benefice.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG