Linkuri accesibilitate

Despre Maur, marxisme imaginare și dezastre istorice reale


Avea un ten întunecat, prietenii și familia îi spuneau „Maurul”. Eroul său cultural era Prometeu. Maxima favorită: „De omnibus dubitandum”. Raymond Aron a scris cândva despre marxismele imaginare. La aproape trei decenii de la năruirea URSS, un imperiu întemeiat în 1917 pe utopia marxistă, ideologii stângii se străduie încă să recompună imaginea unui Karl Marx străin de excesele și atrocitățile bolșevismului. Un Marx profet al democrației de masă, radicală, directă și participativă, un Marx imaculat, fidel lui Hegel, ba chiar, pe urmele lui Marcuse și Sartre, un Marx heideggerian. În pofida acestor eforturi, istoria intelectuală și politică nu poate fi desfigurată și falsificată. Marx nu a fost, cum afirma un filosof român îndrăgostit încă de ideile celui născut la Trier acum două sute de ani (1818), un vinovat fără vină. „Practica este criteriul adevărului”, spunea Marx, iar acest principiu se aplică perfect în cazul curentelor și regimurilor marxiste.

Leszek Kołakowski avea dreptate: doctrina lui Karl Marx este mult mai amplă, mult mai profundă, mai ramificată decât bolșevismul, dar bolșevismul nu poate fi înțeles decât ca marxism. Unul simplificat, dogmatizat, fără substanță filosofică reală. Kołakowski a examinat subiectul în trilogie, precum și în eseul său „The Marxist Roots of Stalinism” inclus în volumul My Correct Views on Everything (St Augustine’s Press, South Bend, 2004, 2010).

Nu sunt atât de convins că în 1949 puteam vorbi de o izolare cvasitotală a culturii sovietice în raport cu aceea mondială. Aceia erau anii acțiunilor propagandistice furtunoase, ai congreselor pentru apărarea păcii, ai campaniilor ilustrate de desenele lui Picasso ori ale lui Fernand Léger. Erau anii poemelor lui Paul Éluard, Yannis Ritsos, Bertolt Brecht, Nâzım Hikmet, Pablo Neruda și atâția alții. Erau anii în care Ilia Ehrenburg ținea discursuri exaltate vorbind „în numele poporului sovietic, poporul care l-a învins pe Hitler, poporul calomniat de dușmani”. Erau anii în care Aleksandr Fadeev, președintele Uniunii Scriitorilor din URSS, autorul romanului Tânăra gardă, îl ataca pe Jean-Paul Sartre, altminteri tovarăș de drum paradigmatic, drept „hienă dactilografă”. Iar Sartre, în locul unei severe riposte, nu-l punea la punct pe Fadeev, ci îl anatemiza pe Arthur Koestler, fostul său prieten.

Teza celor două lagăre, formulată emfatic de Andrei Jdanov la conferința de înființare a Cominformului din septembrie 1947, se traduce în pandantul său ideologic - postularea conflictului ireconciliabil dintre „cultura progresistă”, creată în URSS, și statele de „democrație populară”, susținută de artiști din Vest (ori din China, etc.) precum cei pomeniți mai sus, pe de o parte, și cultura „decadentă” a unui Occident mercantil, neurastenic, înfeudat unor valori presupuse a justifica rasismul, exploatarea, injustiția. Este suficient să citim piesele lui Sartre din acea perioadă pentru a regăsi această tonalitate disprețuitor-apocaliptică în raport cu un capitalism disprețuit.

Revenind la relația dintre stânga și marxism, cred că se impune un exercițiu de arheologie a ideilor. În perioada despre care vorbesc, cel mai important gânditor marxist era Georg Lukács. Departe de a se delimita de reducționismul sociologist al stalinismului, Lukács scria în acei ani volumul Distrugerea rațiunii, în care oferea o interpretare nemediată a relației dintre ideile unor filosofi precum Schelling, Schopenhauer ori Nietzsche și interesele sociale ale burgheziei. Scopul era să demonstreze solidaritatea axiologică dintre gândirea stângii revoluționare și raționalism. În egală măsură, în acest tablou maniheist, iraționalismul devenea expresia filosofică a capitalismului expansionist, agresiv și, de fapt, muribund.

Sigur, în aceeași perioadă, în anii ’50, au existat voci ale unor gânditori de stânga independenți, în special cei grupați în jurul revistei Socialisme ou Barbarie (Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Jean-François Lyotard - viitorul teoretician al postmodernismului). Ceea ce atrage stânga radicală către marxism, fie că acest lucru este admis în chip explicit, fie că nu, ține de teleologia intrinsecă a materialismului istoric. Mai mult, este vorba despre un patos neo-romantic, de un iraționalism gnostic, camuflat în istoricism scientist.

Stânga contemporană pariază pe amnezie și încearcă să își convingă suporterii că bolșevismul a fost o aberație, un accident de parcurs. Figuri proeminente ale stângii intelectuale, de pildă celebrul istoric Eric Hobsbawm, au fost gata să condamne catastrofa sovietică ori pe aceea maoistă, dar nu au abandonat nicicând miturile salvaționiste din nucleul esențial al marxismului.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG