Linkuri accesibilitate

Deportările moldovenilor și „Expedițiile memoriei”


Mormînt al deportaților moldoveni în Kazahstan

Estimările istoricilor arată că în regiunea Irkutsk ar fi ajuns în jur de șapte mii de basarabeni. Astăzi, acolo sunt aproximativ trei mii de cetățeni care s-au declarat moldoveni.

Un grup de jurnaliști și istorici moldoveni, care au pornit acum trei ani pe urmele deportaților au prezentat azi la Chișinău o sinteză a mărturiilor adunate de la supraviețuitori și rudele celor trimiși forțat în regiunea Irkutsk. Concomitent, autorii proiectului „Expedițiile memoriei” i-au provocat și pe cei din Moldova, care au trăit experiența deportărilor să-și spună povestea.

Despre deportările din regiunea Irkutsk, autorii proiectului au ales să vorbească prin mărturii puse în oglindă, a celor care au rămas și și-au construit viața acolo și apoi a persoanelor care au revenit în Republica Moldova. Deși îi leagă locuri în care au construit din temelii o comunitate, cum ar fi satul Vesioloie și amintirea părinților pe care i-au pierdut acolo, există totuși o diferență în înțelegerea fenomenului deportărilor.

Violeta Gorgos, cea care a regizat pelicula „Jurnal de bord: Siberia-Irkutsk” recunoaște că au plecat cu preconcepții de aici, or acolo, spune ea, nu descoperi lucrurile atât de dureroase precum le vezi aici:

Violeta Gorgos
Violeta Gorgos

„Aici, în Republica Moldova despre deportări se vorbește tot timpul cu mare durere și cu mare implicare și se face cumva raportare la perioada istorică în care s-au întâmplat aceste deportări iar cei pe care i-am întâlnit acolo sunt oameni care au rămas acolo, care și-au făcut viața acolo. Pentru dânșii deportările sunt un fapt divers în viața lor, pentru că viața lor a continuat mai departe, ei au completat-o cu bucurii, cu copii, împliniri și ei nu mai au atât de negru marcată această perioadă.”

Estimările istoricilor arată că în regiunea Irkutsk ar fi ajuns în jur de șapte mii de basarabeni. Astăzi, acolo sunt aproximativ trei mii de cetățeni care s-au declarat moldoveni la recensămintele din Federația Rusă, notează autorii proiectului. Unii s-au născut acolo și s-au naturalizat, alții au ezitat să revină în localitățile de unde au fost deportați, din varii motive, unul fiind confiscarea proprietăților.

Parascovia Marga a fost deportată împreună cu familia în regiunea Irkutsk pe când avea cinci ani și spune ea, copil fiind, nu înțelegea ce se întâmplă. I s-a întipărit în minte însă infinitul de pădure pe care l-a descoperit la ieșirea din tren și insistența tatălui ei de a-și demonstra nevinovăția în fața sistemului de atunci:

„Tatăl meu tot timpul a scris scrisori, dar numai refuzuri veneau înapoi. El spunea că are copii și că a fost ridicat pe nedrept, că nu-s culaci, că au avut doar câteva vaci și oi, cum era pe atunci. În 1957 i-au cam eliberat pe toți, care doreau veneau acasă, care nu-rămâneau acolo, dar noi repede ne-am pregătit și tata zicea că nu mai rămâne nici un minut. El era bătrân și zicea că vrea să moară pe pământurile lui.”

Imagine a unui cimitir al deportaților în Kazahstan
Imagine a unui cimitir al deportaților în Kazahstan

Cercetătorii implicați în proiectul „Expedițiile memoriei” spun că proiectul lor este de fapt un dialog la distanță și o încercare de a cultiva o anumită memorie legată de deportări. Printre cei care au pășit azi pragul Filarmonicii, mulți s-au împăcat cu gândul și tragedia copilăriei lor. Alții însă, la fel ca Lucia Caranicola, crede că drama prin care au trecut zeci de mii de moldoveni nu a produs schimbări în mentalul colectiv, de asta este în continuare nevoie de vizibilitatea mărturiilor lor:

„Asta a rămas durerea numai la acei care au fost exilați, restul nu, restul nu au nici o treabă, fiindcă autoritățile tot vor să țină totul ascuns. Știți cum, ei vor ca Moldova să-și piardă creierul în genere, să nu știe nimic, să nu vadă nimic, numai ei să conducă aici și să se îmbogățească.”

Istoricul Octavian Țîcu atrage atenția că mare parte din victimele deportărilor nu mai așteaptă o reabilitare morală sau economică, ei își doresc doar ca istoriile lor, deși asemănătoare, să fie luate în seamă:

Octavian Țîcu
Octavian Țîcu

„Pentru acești oameni care mai păstrează încă vie amintirea deportărilor, mult mai important decât repatrieri, retrocedări, reabilitări este posibilitatea de a vorbi, de a spune, de a-și deschide sufletul pentru oameni și noi am creat acest cadru pentru a o face și cred că tuturor oamenilor care au trăit în acest spațiu, mărturiile acestea ar trebui să le devină un element important de reflecție.”

„Expedițiile memoriei” au ajuns până acum în Siberia, Kazahstan și Irkutsk. Cercetătorii au ajuns la concluzia, previzibila, că persoanele care au trecut prin experiența deportărilor și sunt acum în Moldova leagă drama lor de regimul de ocupație sovietică și contextual pot explica de ce au fost ridicați în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949. În Irkutsk însă, nu se vorbește despre contextul politic și istoric al deportărilor.

XS
SM
MD
LG