Linkuri accesibilitate

Demobilizarea Armatei Române, primăvara-vara anului 1918 (III)


Camil Ressu, „Soldați în 1918” (Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istoie a României)

Reacția administrației germane

Manifestările extinse de simpatie ale populației civile din teritoriul ocupat la adresa demobilizaților nu au rămas fără reacție din partea autorităților germane de ocupație. Șeful Poliției Militare Germane a emis o ordonanță la 24 martie/6 aprilie 1918, prin care erau interzise manifestările „ostentative” de simpatie la adresa demobilizaților din Armata Română. În caz contrar, cei vinovați aveau să fie pedepsiți cu amendă sau cu șase luni de închisoare, eventual cu pedepsele cumulate. Și Prefectura Poliției București, condusă de un român, a emis o ordonanță afișată în numeroase locuri din oraș. Militarii români demobilizați, care locuiau în București sau în județul Ilfov, erau obligați să se prezinte la un birou special pentru a fi înregistrați. De asemenea, demobilizații trebuiau să-și predea uniformele. Imediat ce îndeplineau formalitățile amintite, demobilizații erau datori să ceară bilete de identitate.

Grup de militari români în anul dinaintea demobilizării (Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istoie a României)
Grup de militari români în anul dinaintea demobilizării (Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istoie a României)

Li s-a interzis demobilizaților în uniformă din București accesul pe Calea Victoriei, barată de patrule germane. Când li s-au cerut uniformele, unii demobilizați le-au predat tăiate cu briceagul, în semn de protest. Deși se impusese predarea uniformelor de către toți cei demobilizați și aflați în teritoriul ocupat, în cele din urmă germanii au fost nevoiți să cedeze. În caz contrar, militarii demobilizați ar fi rămas dezbrăcați, neavând haine civile. Cei care făceau dovadă că nu aveau haine civile puteau purta uniformele, dar fără însemne militare.

Românii care continuau să apară în public în uniformă erau obligați să îi salute pe militarii Puterilor Centrale. Ofițerii români trebuiau să îi salute pe ofițerii din forțele de ocupație. În schimb, soldații germani ș.a. au primit ordin să îi salute pe ofițerii români în uniformă. Militarilor români le era interzis să intre în teatre sau localuri publice ori să se plimbe în mod sfidător cu trăsura pe străzi. În cazul încălcării prevederilor amintite, cei în cauză aveau să fie arestați și internați în lagăre de prizonieri. Însă până la respectarea acestor dispoziții era cale lungă. Germanii s-au plâns că soldații români nu îi salutau, iar ofițerii români nici măcar nu răspundeau la salut. Inclusiv feldmareșalul Mackensen s-a declarat deranjat de acest spirit de frondă.

Unii dintre militarii demobilizați erau intrigați de ceea ce li se părea a fi servilitate față de ocupanți. Au existat conflicte între militarii români demobilizați și cei din forțele de ocupație ale Puterilor Centrale, uneori simbolice, alteori violente. Cele din urmă îi aveau ca protagoniști pe soldații români și bulgari. Românii îi acceptau oarecum pe germani ca forță superioară, dar considerau că era inacceptabil să-i salute pe bulgari.

Realitățile de după euforia întoarcerii acasă

Reîntoarcerea demobilizaților la casele lor, dar și posibilitatea schimbului de corespondență între Moldova și teritoriul ocupat a adus și multe vești proaste pentru locuitorii din sudul României, în special legate de cei morți pe front sau în spatele acestuia, din cauza epidemiilor, fie că era era vorba de militari, fie de civili.

Odată ajunși la domiciliile lor, în multe cazuri demobilizații și-au găsit casele ocupate de către cei instalați acolo de către germani. Aceasta pare să fi fost situația îndeosebi în București. Cei în cauză și-au putut recăpăta locuințele doar treptat și parțial. În anumite cazuri, demobilizații și-au găsit soțiile căsătorite cu cei care nu luaseră parte la război. Alteori soțiile lor erau în relații vizibile – și considerate cu atât mai scandaloase – cu militarii germani.

Unii dintre demobilizați, în special cei din clasele superioare și mijlocii, s-au apucat de afacerile lor imediat după ce au ajuns acasă. Însă mulți demobilizați nu aveau din ce să trăiască. Proletarii nu găseau de lucru. Drept urmare, mulți soldați au ajuns să cerșească pe străzi. În vara anului 1918, în teritoriul controlat de Centrali s-a prevăzut obligativitatea muncii pentru soldații demobilizați.

O broșură intitulată Bine ați venit! a circulat în teritoriul ocupat. Adresată demobilizaților, aceasta conținea sfaturi, dar și, pe de o parte, atacuri contra celor considerați vinovați de aruncarea României într-un război pierdut, iar pe de altă parte laude la adresa unora dintre cei care criticaseră deciziile guvernamentale românești în 1916-1917.

Fluxul demobilizaților care soseau dinspre Moldova în teritoriul ocupat a început să se subțieze spre jumătatea lunii aprilie 1918. Situația era explicată de autorități prin lipsa mijloacelor de transport. Unii ofițeri și-au dat demisia din Armata Română pentru a pleca în Vest, cu gândul de a se înrola și a lupta într-una din marile armate ale Antantei, fie în cea franceză, fie în cea britanică. Spre exemplu, acesta a fost cazul colonelului Radu R. Rosetti, care luptase și fusese rănit la Mărășești, în vara anului 1917, în fruntea unui regiment de infanterie.

Pentru unii combatanți care au apucat să-și scrie memoriile, demobilizarea din primăvara-vara anului 1918 a fost „prima demobilizare”, trimiterea fiind la cea generală de după 1919. În ansamblu, demobilizarea Armatei Române a fost un proces complex și de lungă durată. Deși trebuia să se încheie în iunie-iulie 1918, ea nu doar că s-a preungit mult după mijlocul verii acelui an, dar nu era finalizată în fapt nici în momentul încheierii armistițiului dintre Puterile Centrale și Antantă.

***

Mai multe jurnale sau memorii ale contemporanilor, militari sau civili, conțin informații despre demobilizarea Armatei Române în 1918: Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupaţiei. Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic, vol. II, 14 august 1917-31 decembrie 1918, selecţie de texte şi ediţie îngrijită de Daniel Cain, Bucureşti, Editura Humanitas, 2016 (ediția originală: 1921); Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, 1914-1919. Cu un adaos de însemnări 1870-1941, ediția a III-a, revăzută, note, indice și ediție îngrijită de Elisabeta Simion, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014 (ediția I – 1937); Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, ediție îngrijtă și prefață de I. Oprișan, București, Editura Saeculum Vizual, 2012 (ediția originală: 1920); N.V. Hodoroabă, Din războiul de reîntregire. Note și impresii de campannie, 1916-1918, Iaşi, Tipografia H. Goldner, 1923; Nicolae Iorga, Memorii. Însemnări zilnice (maiu 1917-mart 1920). Războiul national. Lupta pentru o nouă viață politică, vol. I, București, Editura Națională S. Ciornei, f.a. [1930]; Alexandru Marghiloman, Note politice, 1897-1924, vol. III, 1917-1918, București, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu” S.A., 1927; Ioan Missir, Fata moartă, ilustraţiuni de pictorul Stoica D., ediția a 2-a, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1937; Gh. Niculescu-Ciufu, Pribeag în ţara ta. Impresii şi notiţe din pribegia campaniei 1916-1918, Târgovişte, Tipografia și Legătoria de Cărți „Dâmbovița”, 1924; Vasile Romanescu, În pribegie. Însemnări din timpul războiului pentru întregirea neamului, 1916-1918, București, Cartea Românească S.A., 1924; Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), ediție îngrijită, studiu introductive și note de Maria Georgescu, București, Editura Modelism, 1997; Mihail Văgăonescu, Viața în război. Însemnări zilnice de pe front, 1916-1918, cu nume proprii și localități din lungul și latul țării, București, Editura Casei Școalelor, 1925; Velburg, Gerhard, În spatele frontului. Marele Război așa cum l-am văzut eu, decembrie 1916-iunie 1918. Însemnările unui soldat german în România ocupată, traducere din germană, introducere și note de Ștefan Colceriu, București, Editura Humanitas, 2018; N.G. Vrăbiescu, Bune și rele. În război cu reg. 9 Artilerie, 1916-1918. Dobrogea, Muntenia, Moldova, București, Tipografia şi Legătoria Penitenciarului Văcăreşti, 1937.

Câteva lucrări generale sunt utile pentru contextualizarea acestui subiet: Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, România în Primul Război Mondial, Bucureşti, Editura Militară, 1979; Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol. II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989 [ediția originală – 1921]; Dumitru Seserman, Acțiunile Armatei Române în spațiul dintre Carpații Orientali și Nistru, 1917-1920, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2004; Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, traducere de Dan Criste, București, Editura Meteor Publishing, 2014.

Opinia dvs.

Arată comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG