Linkuri accesibilitate

Demersul anti-#metoo a o sută de femei franceze trebuie luat în serios și plasat într-un context cultural


Protest #MeToo

Mai toate semnatarele sunt celebrități, precum actrița Catherine Deneuve sau actrița de porno hard, devenită prezentatoare TV, Brigitte Lahaie.

Franța e țara prin excelență a publicațiilor satirico-politice precum Charlie Hebdo și Le Canard enchaîné, așa că gesturile de provocare extremă sunt banale acolo. La urma urmei, e țara care ni i-a dat pe Rabelais, Marchizul de Sade și Georges Bataille, o cultură a libertinajului cultural și social greu de înțeles de cei din afară.

In France They Kiss on Main Street cânta Joni Mitchell, una din cele mai mari compozitoare și cântărețe de muzică folk și jazz din istorie. În Franța se sărută pe strada principală. Așa că nu a surprins pe nimeni în Franța că 100 de femei au publicat un manifest, o tribună în Le Monde în care contestă campania actuală, devenită mondială, împotriva hărțuirii sexuale.

Mai toate semnatarele sunt celebrități, precum actrița Catherine Deneuve sau actrița de porno hard, devenită prezentatoare TV, Brigitte Lahaie.

Ce spun ele acolo? Ele solicită, textual: „une liberté d'importuner, indispensable à la liberté sexuelle.” Adică: „Libertatea de a importuna, indispensabilă libertății sexuale.

Violul este o crimă, desigur, scriu cele o sută de femei, după care textul trece la o noțiune culturală subtilă și greu de transpus în alte culturi: la drague, substantiv de la verbul draguer.

Franceza are acest verb greu de tradus în alte limbi pentru un flirt apăsat: draguer, parte din patrimoniul cultural francez. În română ar fi un soi de „agățare“ sau de „remorcare“, dar chiar și așa ar fi prea grosolan. La drague nu e însă o vulgară „agățare“, nu te trimite la germanul schleppen și la americanul to shlepp. Implică flirt, umor și o lungă conversație. Cele 100 de femei semnatare apără la drague: la drague insistante ou maladroite n’est pas un délit, ni la galanterie une agression machiste. În traducere: „agățarea“ (ca să-i zicem așa provizoriu), flirtul insistent sau neîndemânatic nu este un delict, după cum nici galanteria nu e o agresiune de macho.

Aceste femei nu spun așadar că ele sunt de acord cu pipăitul în metrou, sau că îl încurajează, ci se ridică împotriva noului puritanism venit de peste ocean în urma afacerii Weinstein și a hărțuielilor sexuale de la Hollywood. Ele se tem că sub valul de indignare de multe ori exagerată se va ajunge până în punctul unde un bărbat nu va mai putea face un compliment la adresa unei colege de birou, pentru că: ah! un macho agresiv.

Acea campanie insistentă #metoo, spun ele, a devenit un soi de încurajare a delațiunii, într-un mod care nu le permite celor acuzați nici o posibilitate de a se apăra și care îi face pe bărbați în general demni de ură. Cu atât mai mult cu cât în Franța campania «MeToo» a luat o formă extremă. Sloganul francez este: «Balance ton porc» = «Denunță porcul» (care te hărțuiește). Acestor 100 de femei libere care au semnat tribuna din Le Monde li se pare limpede că prin expresia «Denunță porcul» s-a ajuns la limitele acceptabilului și la o culpabilizare colectivă, care sugerează trimiterea porcului (a bărbatului) la abator.

S-a ajuns la o situație, scriu ele, unde bărbați în posturi înalte, sau artiști, figuri publice, au trebuit să demisioneze «pentru că delictul comis de ei a fost acela de a atinge un genunchi, de a încerca să obțină un sărut, de a fi vorbit de lucruri ‘intime’ în cadrul unei cine de afaceri sau de a fi trimis mesaje cu conotație sexuală unei femei care nu împărtășea aceeași atracție» / («n’ont eu pour seul tort que d’avoir touché un genou, tenté de voler un baiser, parlé de choses ‘intimes’ lors d’un dîner professionnel ou d’avoir envoyé des messages à connotation sexuelle à une femme chez qui l’attirance n’était pas réciproque»)

Rezultatul acestei indignări artificiale are deja efecte devastatoare în domeniul artelor. S-a ajuns la anularea unei retrospective Polanski la Cinemateca din Paris, sau la cererea de a fi scos dintr-o expoziție un tablou al pictorului Balthus, bănuit de pedofilie.

Ce vor să spună insistent semnatarele tribunei din Le Monde este că prin această campanie exagerată se ajunge de fapt la o infantilizare a femeii, mai ales că în spatele campaniei se află deseori extremiștii religioși, pentru care femeia are o vocație casnică, de mamă și bucătăreasă. Însă femeia nu e o victimă prin definiție, iar ele denunță în final acest feminism excesiv care a ajuns la a propaga «ura de bărbați și de sexualitate».

Desigur, Franța e un caz special, iar ziariștii experimentați știu că flirtul autentic nu funcționează decât în țările din sudul Europei, în special în cele de cultură latină. Cine pretinde că a flirtat cu succes la Copenhaga – cu localnici, nu cu turiști ‒ minte, așa cum minte când trebuie să interpreteze datele unui sondaj. Acolo, la nordici, trebuie să- i spui clar omului / femeii ce vrei, iar de nu, atunci veți discuta despre sondaje.

Nu se „agață“ prin urmare în același fel la Roma sau la Amsterdam. Moravurile nu se aseamănă, astfel încât, dacă în unele țări din sud e practic o datorie să fluieri după femei pe stradă, în nord, la scandinavi mai ales, tentativele de curtare spontană în oraș sunt practic inexistente. Danezele sau norvegiencele se pot plimba pe stradă în cele mai sexual-excentrice ținute fără să stârnească reacții mai elocvente decât dacă ar umbla în papuci, cu un sac de cumpărături în brațe. Etnologii au înțeles de mult că aceste atitudini diferite din nord și din sud nu sunt de fapt superficiale și că ele indică profunde clivaje culturale.

Un italian aflat în Norvegia care ar fluiera după femei pe stradă ar fi doar ridicol, dar asta nu pentru că norvegienii s-ar dovedi mai inhibați, ci pur și simplu pentru că ei au un cod social diferit: scandinavii separă în mod net relațiile amoroase de contactele sociale episodice. E limpede ce neînțelegeri pot ieși de aici.

Dacă în Suedia e cât se poate de natural ca o fată să invite un băiat la ea acasă și ca cei doi să petreacă seara bând cafea și discutând despre poluarea Mării Baltice, aceeași suedeză aflată în Franța ar produce confuzie lansând o asemenea invitație.

Rațiunile acestei aparente indiferențe nordice față de ceremoniile ludice care în sud înconjoară sexul sunt doar culturale și istorice, iar nu genetice sau geografice.

La fel, în Olanda un flirt nu poate începe fluierând după o fată pe stradă, ci mai degrabă atrăgând-o într-o conversație serioasă. Asta explică în parte marele succes al asociațiilor de tineri în nord, da, chiar în acel nord care a legalizat pentru prima oară pornografia: cluburi, cursuri de seară sau chiar asociații religioase de tineret. Se estimează că peste jumătate din nordicii care încep o relație amoroasă și-au cunoscut partenerul la școală sau în cadrul unei asociații.

Văzut din afară, jocul aparențelor este așadar cât se poate de înșelător. Relațiile sexuale pot părea, într-adevăr, mai facile în Danemarca decât în Italia cea în care se fluieră pe stradă. În schimb, în sud, femeia e curtată: flori, ciocolată, ritualuri, coduri nesfârșite, complicate. Nu e o întâmplare, de pildă, că italienii dețin recordul european la cheltuielile vestimentare. La fel, Italia este singura țară în care există cursuri de corteggiamento, arta de-a face curte, echivalentă cu la drague în Franța.

La fel se întâmplă în Spania, unde tentativa de agățare în stradă se numește piropo, termen intraductibil. Piropo este ceea ce în alte părți – în SUA, de pildă – ar fi asimilat cu hărțuiala sexuală, dar care în Spania e doar un gest cultural. Femeia care între metrou și poarta casei nu a avut parte de câteva piropos: fluierături, omagii apăsate, ocheade, poate să se considere un caz disperat.

Filmele lui Almodovar sunt aici o bună ilustrare culturală.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG