Linkuri accesibilitate

Reflecții în marginea unei remarcabile expoziții la Muzeul Städel la Frankfurt pe Main.

Vive la peinture!” - „Trăiască pictura!” îi scria Mattise de la Amsterdam prietenului său Pierre Bonnard pe o carte poștală în 1925. „Trăiască pictura” este astăzi titlul unei impresionante expoziții cu lucrări ale celor doi pictori, Matisse și Bonnard, deschisă la Städel, marele muzeu de artă de la Frankfurt, care a reunit din cele mai variate colecții internaționale 120 de picturi, sculpturi, desene și imprimate.

Henri Mattisse fotografia în 1944 în vila sa de la Vence, de Henri Cartier-Bresson
Henri Mattisse fotografia în 1944 în vila sa de la Vence, de Henri Cartier-Bresson

Prietenia între Henri Mattisse (1869-1954) și Pierre Bonnard (1867-1947) a durat peste patruzeci de ani, cei doi împărtășind preferințele pentru o serie de subiecte comune, de la interioare și natură moartă, la peisaje și nuduri feminine.

Expoziției i se adaugă fotografii făcute de Henri Cartier-Bresson, celebrul fotograf, care i-a vizitat în 1944, la reședințele lor din sudul Franței.

Pierre Bonnard fortografiat de Henri Cartier-Bresson în casa sa de la Le Cannet, pe Coasta de Azur, în 1944
Pierre Bonnard fortografiat de Henri Cartier-Bresson în casa sa de la Le Cannet, pe Coasta de Azur, în 1944

Picturile provin din colecții cum sînt Institutul de artă de la Chicago, Tate Modern (Londra), MOMA (New York), Centrul Pompidou și Musée d'Orsay (Paris), Ermitage (St. Petersburg) și National Gallery (Washington). Între ele, organizatorii semnalează două, care pentru pictorii prieteni au avut o semnificație specială. Este vorba de tablouri păstrate astăzi în colecții private și expuse pentru prima oară una alături de alta, Seara în sufragerie (1907) a lui Bonnard și Fereastra deschisă (1911) a lui Matisse. Cei doi prieteni și-au dăruit reciproc picturile, pe care le-au păstrat pînă la moarte în atelierele lor.

La prima vizită, ca și la următoarea, unul din lucrurile care m-au frapat a fost liniștea și calmul pe care le respiră tablourile lui Matisse și Bonnard, mai ales în vremurile tulburi ale celui de-al Doilea Război Mondial, cînd amîndoi se retrăseseră pe Coasta de Azur. Matisse se stabilise deja în zonă, la Vence, în 1917, iar după începutul celui de-al Doilea Război Mondial pînă în 1943 și la Nisa. Pierre Bonnard își avea atelierul și casa la numai circa 30 de km de Vence, la Le Cannet.

Autoportret al lui Matisse din 1906
Autoportret al lui Matisse din 1906

Expoziția de la Frankfurt face cumva abstracție de ambianța și contextul politic în care și-au desfășurat activitatea cei doi pictori, iar singura referință la istorie - istoria culturii - este o scrisoare a lui Matisse din 1946: „Dragă Bonnard, [...] Tocmai am văzut trei reproduceri ale frescelor lui Giotto de la Padova, pe care ți le alătur. Pentru mine, Giotto este culmea aspirațiilor mele, dar la vîrsta noastră drumul care conduce la un echivalent este prea lung pentru o singură viață.”

Fragment din scrisoarea lui Matisse către Bonnard despre descoperirea artei lui Giotto (1946)
Fragment din scrisoarea lui Matisse către Bonnard despre descoperirea artei lui Giotto (1946)

Calmul și liniștea pe care le degajă picturile sale reflectă doar parțial o tentativă de detașare sau de compensare a impresiilor pe care i le lăsau tragediile înconjurătoare. „Am pictat foarte mult în timpul războiului; am simțit o nevoie de a uita și ea m-a făcut să lucrez fără încetare întreaga zi” - spunea Matisse în 1941, într-o lungă conversație cu criticul elvețian Pierre Courthion, pentru o carte ce urma să fie tipărită la Geneva de editorul Albert Skira. Nu a mai fost, iar manuscrisul absolut pasionant, regăsit nu de mult, a fost editat și publicat în 2013 sub egida Institutului de cercetări Getty de la Los Angeles, sub titlul „O discuție amicală cu Henri Matisse. Interviul pierdut din 1941”.

„Pictura este un mod de comunicare, un limbaj” - spunea atunci Matisse - „iar un artist este un exhibiționist... Publicul este materialul în care lucrezi [...] Publicul nu este cumpărătorul; publicul este materialul sensibil în care speri să lași o amprentă.”

„Nu m-am considerat un geniu” - afirmă Matisse în altă parte a conversației - M-am văzut ca un om care încearcă să traducă ceea ce simte. [...] ...în 1914, cînd a izbucnit războiul, m-am trezit în mijlocul unei lumi care rostea țipînd, „La Berlin!” și striga insulte. M-am regăsit complet însingurat fiindcă nu aveam ură în mine de loc. Am ucis ura. A fost un rezultat într-adevăr remarcabil, dar pentru acel timp special, nu foarte admirat: păream a fi un defetist.”

Detaliu dintr-o natură moartă cu pești exotici a lui Matisse
Detaliu dintr-o natură moartă cu pești exotici a lui Matisse

Avea să stea de o parte și în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, iertat, scuzat cumva de prietenii săi din rezistență ca Louis Aragon. Aparent nu și de soția sa care divorța, iar în 1944 avea să fie arestată împreună cu fiica lor de către Gestapo, pentru activitatea în rezistența franceză. Matisse, foarte afectat, nota într-o scrisoare către un prieten că vestea este „șocul cel mai mare pe care l-am suferit în viață”, dar își interzice să se gîndească prea mult, astfel ca viața să rămînă „posibilă” și să poată lucra „cît de mult posibil”, „să-și continue munca în aceste împrejurări și evenimente extraordinare”.

Torturată de Gestapo, trimisă spre un lagăr de concentrare în Germania, fiica sa avea să fie eliberată în octombrie 1944, dar Matisse se declara după eliberare „complet strivit de amintirile terifiante ale captivității fetei mele”... Tablourile sale însă nu par să reflecte aceste trăiri interioare.

XS
SM
MD
LG