Orchestra Filarmonică din Viena și, implicit, cea a Operei de Stat, împlinește anul acesta 175 de ani de existență, un prilej, ca întotdeauna pentru bilanțuri și rememorarea istoriei. Două volume recent apărute, unul în Franța, la editura Buchet Chastel, celălalt în Statele Unite, la Chicago, se ocupă de istoria orchestrei, acordînd un spațiu predilect, perioadei regimului nazist, din 1938 pînă la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Dacă volumul semnat de universitarul vienez Fritz Trümpi, intitulat „Orchestra politică. Filarmonicile din Viena și Berlin în cursul celui de-al Treilea Reich”, este clar o cercetare strict limitată în timp, cel de-al doilea opus, al muzicologului Christian Merlin, „Filarmonica din Viena. Biografia unei orchestre”, reconstituie pe parcursul a peste cinci sute de pagini, întreaga istorie a muzicienilor vienezi.
„Exemplar și binevenit” - aprecia un critic muzical descrierea și interpretarea de către Christian Merlin a istoriei Orchestrei Filarmonice din Viena în perioada nazistă, un moment ocultat pînă în urmă cu un deceniu de cercetătorii privilegiați care au putut intra arhivele orchestrei ce erau greu accesibile.
Între timp, cercetători remarcabili, independenți, ca prof. dr. Oliver Rathkolb, Dr. Bernadette Mayrhofer și Dr. Fritz Trümpi, au publicat lucrări notabile despre persecuțiile rasiale ale unor membri ai orchestrei și poziționarea celebrului ansamblu vienez în epoca nazistă, iar rezultatele lor au fost chiar rezumate amplu, începînd din 2013, pe site-ul Filarmonicii în urma unei decizii a fostului președinte, prof. Clemens Hellsberg.
Armata germană pătrundea pe teritoriul Austriei la 12 martie 1938, iar o zi mai tîrziu guvernul cancelarului Seyss-Inquart se grăbea să promulgheze legea referitoare la reunificarea Austriei cu Reich-ul german.
Dacă referendum-ul popular ce a urmat s-a desfășurat la 10 aprilie, iar legile rasiale de la Nurenberg au intrat în vigoare la 28 mai, oficialitățile Operei din Viena, în frunte cu directorul Erwin Kerber, s-au grăbit să raporteze de la 18 martie că: „membrii nearieni ai personalului solist nu mai sînt folosiți pînă la primirea unor noi instrucțiuni. Dispozițiile privind scoaterea lor din serviciu au fost luate sub forma unei suspendări și îi privesc pe...”.
Pe lista celor concediați se aflau doi din stîlpii Orchestrei Filarmonice vieneze, ieșeanul de origine, concert-maestrul Arnold Rosé, angajat din 1881 și ajuns la vîrsta de 75 de ani, și violoncelistul solist Friedrich Buxbaum, ce ocupa această poziție de la 1900.
Cîteva zile mai tîrziu, la 23 martie, direcția Operei anunța altor șapte muzicieni, considerați „evrei deplini”, că sînt „suspendați pînă la noi ordine”. Suspendarea a fost urmată de scoaterea lor la pensie din oficiu. Era un gest „uman” - s-a spus după război în apărarea liderilor naziști ai orchestrei - dar, în mare măsură teoretic, fiindcă doar doi din cei șapte puteau obține pensia corespunzătoare vechimii, și aceea redusă cu un sfert, fiindcă atinseseră vîrsta de 60 de ani.
Arhivele vieneze păstrează mărturii ale situației disperate a unora dintre ei care apelau la cel ce avea să exercite președinția Filarmonicii pe tot parcursul perioadei naziste, contrabasistul Wilhelm Jerger, membru al Partidului Național-Socialist din 1932 și al SS-ului din 1938.
Dacă este adevărat că acesta a încercat în cîteva situații să salveze de la deportare foști colegi, adresînd cereri în acest sens superiorilor, într-un singur caz se poate vorbi de o reușită, în cea a violonistului Josef Geringer, deportat în lagărul de concentrare de la Dachau și care avea să revină la Viena în decembrie 1938, după o lună și jumătate de foamete și frig.
O scrisoare păstrată în arhive, a violonistului Anton Kamper, liderul cvartetului Filarmonicii, amintea, de exemplu, de o dispută în care Jerger îl calificase pe el și pe ceilalți membri ai Wiener Konzerthaus Quartet drept „sabotori, buni să fie trimiși în lagărul de concentrare”.
Nazist convins, în fruntea asociației filarmonice, Jerger a angajat Orchestra, între 1939-1945, în 424 de concerte date în împrejurări oficiale, în beneficiul organismelor național-socialiste civile sau militare. La acestea s-au adaugat concertele date în țările ocupate pentru combatanții germani începînd din 1940: la Cracovia în Polonia, La Salins-les-Bains, Besançon și Dijon, în Franța, la Haga și Amsterdam, în Olanda, la Copenhaga în Danemarca etc.
Jerger introducea în statutule Asociației Filarmonice, promulgate la 7 martie 1940, o clauză rasială, în baza căreia „Nu pot fi membri [ai Orchestrei Filarmonice] decît arienii de sînge german sau asimilat, în sensul dispozițiilor legale”. Jerger era și cel care, însoțit de o delegație a Filarmonicii, îi remitea guvernatorului Vienei, Baldur von Schirach, cu ocazia serbării centenarului Filarmonicii, în martie 1942, inelul de onoare al Orchestrei. Din mai 1940, în comitetul Filarmonicii intrase și un reprezentant al Biroului de propagandă al Reichului. Șaizeci din cei circa 120 de instrumentiști erau membri ai partidului nazist.
Orchestra Filarmonică din Viena și-a păstrat în cursul războiului statutul de asociație cu autonomie juridică, spre deosebire, de exemplu, de Filarmonica din Berlin ce fusese transformată în orchestră de stat și, în consecință, finanțată de Reich. Goebbels accepta la 13 iunie menținerea autonomiei, cu condiția modificării statutelor, ce trebuiau să prevadă, între altele: „principiul arian, principiul Führerului. Șeful asociației este numit de dl. ministru al Reichului pentru educația poporului și propagandă, în acord cu Gauleiter-ul Vienei... Drepturile membrilor arieni sînt garantate în cadrul noilor statute...” ș.a.m.d
Aplicarea legilor rasiale nu i-a privit numai de așa-numiții „evrei deplini”, ci și pe cei „pe jumătate” sau în diverse alte proporții considerați nearieni, și pe cei căsătoriți cu evreice sau avînd soții cu origine iudaică. După excluderea primilor nouă muzicieni, în iunie 1938, directorul Operei trimitea un raport, enumerînd măsurile posibile de luat pentru diversele cazuri ale celor rămași, evocînd ca posibile excepții de la concedieri pe cei ce au servit în armată în Primul Război Mondial, sau pe cei ce divorțaseră înainte de 1 iunie 1938.
Atunci avea să apară ceea ce a fost numită „Lista Furtwaengler”, cuprinzînd muzicienii ce urmau să fie menținuți în orchestră. Lor li se cerea, însă, în iulie 1938, să furnizeze actele de naștere, pe cele ale părinților și ale celor patru bunici, împreună cu un curriculum vitae. Goebbels, în acord cu Furtwaengler și cu directorul Operei din Viena, Kerber, decideau ca măsurile să fie amînate pînă după Festivalul de la Salzburg. Pe „lista lui Furtwangler” erau înscriși nouă membri ai orchestrei, în majoritatea lor soliști. Nu toți aveau să fie exceptați, iar unii au luat decizia înțeleaptă de a emigra cît mai era posibil...
Nouă dintre cei concediați s-au salvat reușind cu greu să plece în exil, la Londra, ca Arnold Rosé, ceilalți în Statele Unite. Alți cinci membri ai Orchestrei Filarmonice, aflați la vîrsta pensiei, au fost victime ale Shoah-ului, începînd cu violonistul Viktor Robitsek, elev al lui Helmesberger jr. și recrutat de Mahler, al doilea violonist al Cvartetului Rosé, ce avea să fie deportat și ucis, împreună cu soția, în Polonia, în ghettoul Lodz. Violoniștii Moritz Glattauer și Julius Stwerka, recrutat și el de Mahler în 1902, fagotistul Armin Tyroler, un alt stîlp al vieții muzicale vieneze interbelice, aveau să fie uciși toți la Theresienstadt. Violonistul Max Starkmann și soția sa, arestați în 1942, au fost asasinați într-un lagăr de exterminare în apropiere de Minsk.
Cei care au rămas în orchestră, de pe „lista lui Furtwaengler” au suferit diverse umilințe, după o mărturie culeasă tîrziu, în epoca post-belică, unuia din ei sugerîndu-i-se „să divorțeze de cățeaua sa de evreică, dacă nu vrea să fie trimis împreună cu ea în lagărul de concentrare”.
„O Austrie, - conchidea acest capitol muzicologul Christian Merlin - ce basculase în barbarie și o orchestră privată de 13 dintre membrii ei cei mai străluciți de către un regim scelerat, a cărui doctrină a fost aplicată de Filarmonica din Viena cu, în cazul cel mai bun, un fatalism pasiv, sau, în cazul cel mai rău, cu un comportament servil.”
