Linkuri accesibilitate

În amintirea filozofului și jurnalistului Jean d'Ormesson (1925-2017).

„Am rămas în Germania pînă la vârsta de opt ani, fiindcă tatăl meu era diplomat. Apoi am locuit în România. Am învățat să schiez în Carpați, am descoperit admirabilele mânăstiri de la Voroneț și Șucevița, împodobite cu fresce. Apoi, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl meu a fost numit ambasador al Franței în Brazilia” – își amintea cu cîțiva ani în urmă, într-un interviu cu revista Geo, scriitorul, filozoful și ziaristul Jean d’Ormesson, care a încetat din viață, marți, la Paris.

Laureat în 2010 al Premiului „Ovidius” acordat de Uniunea Scriitorilor din România, cu cîteva din numeroasele sale cărți publicate la Humanitas, Jean d’Ormesson nu este un nume necunoscut românilor.

Într-un scurt interviu acordat „României Literare” în 2010, d’Ormesson vorbea despre criza culturală și politică prin care trece Europa – una din temele sale de reflecție predilecte – spunînd, între altele, „nu cu lamentații și nostalgii se poate îndrepta ceva, fiindcă lumea se schimbă și a trăi în aceste timpuri înseamnă a fi permanent în criză.” [...] ... omenirea a fost mereu în criză și așa va fi mereu. Criza e chiar condiția desfășurării istoriei și de aceea este o lipsă de luciditate să credem că va veni o zi când Europa va ieși din criză. [...] Cred că trebuie să reînvățăm speranța. Cel mai îngrijorător lucru pe care îl văd în jurul meu este pierderea speranței, oamenii fiind debusolați și lipsiți de orizont. Aceasta e latura cu adevărat malignă a crizei prin care trecem, fiindcă lovește în resortul intim de rezistență umană.”

Membru din 1950 și apoi președinte din 1992 al Consiliului internațional al filozofiei și științelor umane din cadrul Unesco, director-general al cotidianului Le Figaro între 1974 și 1977, academician, autor în prestigioasa colecție „Pleiade” a editurii Gallimard, despre Jean d’Ormesson s-a spus că ar fi – așa cum o face Jacques Julliard în prefața unei admirabile culegeri de articole politice apărută în 2015 – „un editorialist de dreapta și un intelectual de stânga. Acestei contradicții Jean d’Ormesson i s-a sacrificat cu deliciu pe parcursul întregii sale vieți publice, în această zonă indecisă în care filozofia, literatura și politica se ating, se atrag și se resping într-o urzeală neîncetată...”

Și, spune același eseist: „Jean d’Ormesson este Franța! [...] El încarnează toate valorile la care Franța este în curs să renunțe, dar pentru care ea va conserva multă vreme nostalgia.”

Poate nimic nu oferă o imagine mai pertinentă a acestui gînditor calm și ironic, plin de umor și amator de declarații scurte, turbulente, ce stîrnesc controverse, decît volumul de articole politice „Dumnezeu, afacerile și noi. Cronica unei jumătăți de veac” (Dieu, les affaires et nous. Chronique d'un demi-siècle). Cartea, apărută la editura Robert Laffont, însumează în peste șase sute de pagini articole publicate între anii 1981-2014, grupate sub două mari teme: „Cum se mai simte Franța, Domnule?” și „Istoria pe care o trăim”.

Cauzele despre care se exprimă, pentru care ia poziție, sînt clar formulate în titluri de genul „Libertate pentru Saharov!, „Pentru o Europă a libertăților”, „Nu, nu există război «curat»”, „Intelectualii față în față cu Sarajevo”, „Peres, Arafat, curajul și riscul”, „Cum să luptăm pentru femei în chiar pântecul diavolului?”, „Kosovo: politica, contra moralei”, „Pekin, cartonaș galben”, „Pentru o refundare a Europei” ș.a.m.d.

Subiectul ce pare să-i fie cel mai aproape de suflet în calitatea lui de comentator politic rămîne însă democrația cu „triumful și pericolele ei”, cum scria, de exemplu într-un articol din „Le Figaro” în 1994: „Democrația este fragilă. Ea nu încetează să lupte împotriva unor adversari mai bine înarmați, mai agresivi, mai puțin scrupuloși. Ai jura că e într-o situație disperată, o crezi distrusă, lumea este deja pe cale să o îngroape. Dar ea își regăsește resursele în sprijinul popular și revine la viață din cenușă. E rar ca dictaturile, ce încep adesea în entuziasm, să nu sfîrșească prin a fi condamnate. Democrația pierde multe bătălii, dar o câștigă întotdeauna pe ultima. [...] În chiar momentul în care triumfă după atîtea vicisitudini, se văd însă apărînd, ici și colo, cîteva indicii precursoare care conduc din nou la interogații asupra viitorului ei. Cel mai vizibil, cel mai îngijorător dintre aceste semne precursoare este, evident, fanatismul naționalist și mai ales religios. [...] Pe el calci aproape peste tot în lume, el hrănește intoleranța și terorismul. El este dublat și depășit în această sarcină de extremismul religios. Integrismul musulman reprezintă astăzi pericolul cel mai mare pentru democrație. Dar să nu cădem în excese pe care să le reproșăm celorlați, făcînd din democrație calul alb al istoriei. Dacă democrația suscită adversari atît de hotărîți, motivul este că prea adesea ea se revelează incapabilă să răspundă provocării celei mai grave a timpului nostru: mizeria. Mizeria urbană, problema suburbiilor, sfîrșitul țăranilor, șomajul, sărăcia lucie a Sudului în fața risipei Nordului...”

Și, întreaga reflecție a lui Jean d’Ormesson pentru a conchide - și nu poți să nu fii alături de el – democrația „este departe de a fi așa cum e imagintă, o cucerire pe veșnicie și un lung fluviu liniștit. Este întîi un echilibru între exigențe opuse, a căror tensiune este inseparabilă de însăși existența ei. Asemenea lumii înseși, ea este o luptă fără sfîrșit. Împotriva celor care o neagă, ceea ce este o cerință minimă. Dar și împotriva ei înseși, ceea ce e o sarcină, poate, și mai dură.”

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG