Linkuri accesibilitate

Mstislav Rostropovici: un „homo sovieticus” atipic (VIDEO)


La împlinirea a zece ani de la moartea celebrului violoncelist.

Ca în fiecare an de un deceniu încoace, pe 27 aprilie, data morții celebrului violoncelist rus Mstislav Rostropovici, la Academia de Muzică de la Kronberg, în apropiere de Frankfurt, se va desfășura o ceremonie omagială, devenită o tradiție.

Monumentul de la Kronberg (Germania)
Monumentul de la Kronberg (Germania)

În fața bustului violoncelistului, situat în parcul din centrul orașului, Corul Domului din Frankfurt va încadra ceremonia la care președintele Academiei, Raimund Trenkler și Elena Rostropovici, fiica muzicianului, vor pronunța alocuțiuni în memoria lui. Ceremonia se va încheia cu o piesă de Bach interpretată de unul din profesorii de notorietate ai Academiei Muzicale, anul acesta canadianul Garry Hofmann. Ceremonia va fi urmată de un concert de binefacere în favoarea Fundației Mstislav Rostropovici, astăzi condusă de fiica acestuia, Elena, și care constituie unul din pilonii pe care s-a dezvoltat Academia de la Kronberg, una din cele mai prestigioase instituții private de învățămînt muzical din lume.

Anul acesta este unul deosebit. Violoncelistul, pentru mulți, cel mai important al celei de-a doua jumătăți a veacului al XX-lea, ar fi împlinit, în martie, 90 de ani, iar joi se împlinesc zece ani de la dispariția sa. Rostropovici este una din marile figuri ale muzicii despre care nu se poate spune că a fost uitat vreo clipă. Cele două fiice ale sale cultivă cu pioșenie și multă eficiență amintirea și moștenirea muzicală a violoncelistului.

Olga, ea însăși violoncelistă odinioară, născută în 1956, la scurtă vreme după dragostea fulger ivită la Praga între Rostropovici și soprana Galina Vîșnevskaia, a creat trei festivaluri, la Baku, Orenburg și, din 2010, unul internațional la Moscova, ce poartă numele tatălui ei. Tot ea conduce în prezent Școala de canto creată de Galina Vișnevskaia în 2002.

Violoncelistul Steven Isserlis lîngă bustul lui Rostropovici
Violoncelistul Steven Isserlis lîngă bustul lui Rostropovici

Elena, cu doi ani mai tînără, cultivă și ea memoria lui Rostropovici, la conducerea a diverse Fundații și Asociații ce îi poartă numele, între care cea muzicală de la Kronberg, în Germania, Fundația Rostropovici-Vișnevskaia, care se ocupă de campaniile de vaccinare ale copiilor din Rusia, Asia Centrală și Orientul Mijlociu, și o a treia care are drept obiectiv educarea și cultivarea copiilor defavorizați. Elena Rostropovici s-a ocupat, între altele, de crearea unor coruri în lagărele de refugiați, și onorează numele violoncelistului care, după expresia ei, într-un recent interviu cu „Le Monde”: „Știa atît de bine să te facă să plîngi în muzică și dădea atîta bună dispoziție vieții cotidiene prin rîsete”.

Geniu muzical, profesor mult îndrăgit, venerat, de elevii săi, între care astăzi strălucesc Natalia Gutman și David Geringas, Rostropovici a avut un parcurs tipic pentru marii muzicieni ai erei sovietice, navigînd printre constrîngerile și binefacerile unui sistem politic dictatorial, în care cultura era adesea manipulată în scopuri propagandistice. Timp de cîteva decenii, Mstislav Rostropovici - impus în lumea muzicală după ce a cîștigat în primii ani după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Concursul unional al celor mai buni tineri muzicieni și competițiile internaționale de la Praga și Budapesta, devenit artist emerit și, în 1951, laureat al Premiului Stalin -, a fost ceea se numește un Homo sovieticus, dar unul atipic. Eleva și biografa sa Hellen Wilson notează, pe bună dreptate, că Rostropovici a reușit să se mențină pe o poziție neutră grație folosirii unei precauții vizionare, dublată de o percepție de cap limpede asupra lumii înconjurătoare.

Că violoncelistul nu trăia rupt, dar nici nu era atașat de realitatea politică sovietică o demonstrează astăzi, retrospectiv, o serie de gesturi mici puse în evidență de biografii săi. De exemplu, dizolvarea trioului de succes format în 1953 cu pianistul Emil Ghilels și violonistul Leonid Kogan, după ce afla că acesta din urmă era informator al KGB-ului, racolat după sfîrșitul războiului, cînd fusese prins că socializase cu niște americani veniți la Moscova.

Ediția aniversară a casei Deutsche Grammophon
Ediția aniversară a casei Deutsche Grammophon

În 1953, aflat în Ungaria, la anunțul morții lui Stalin, nu se grăbea să revină la Moscova, tot așa cum în 1958, aflat în provincie, în turneu, nu se grăbea să se întoarcă în capitală convocat pentru a participa la mitingul de condamnare a scriitorului Boris Pasternak.

Momentul de ruptură - dacă e să se dea crezare mărturiei violoncelistului culeasă de Hellen Wilson - s-a produs în momentul invaziei sovietice în Cehoslovacia, în 1968, împotriva regimului primăverii de la Praga. „Pînă atunci - spune Rostropovici - am avut două vieți separate și fără legătură una cu alta; prima era în Uniunea Sovietică, iar a doua în afara ei, în timpul turneelor în străinătate. Totul era diferit, publicul, oamenii de pe stradă și întreaga structură a societății. În Rusia, se putea găsi în situația de a bea cu un necunoscut, care te-a oprit pe stradă... [...] În Occident exista un sentiment de respect, dar și mai multă rezervă față de artist. Apoi, odată cu invazia sovietică în Cehoslovacia, aceste două vieți s-au suprapus și nu au mai putut fi separate.”

În 1967-68 se împrietenea și cu Alexandr Soljenițîn, luarea sa de poziție în favoarea scriitorului condamnat de autoritățile sovietice, conducînd în cele din urmă la izolarea sa și, în final, plecarea sa în Occident, aprobată de Leonid Brejnev după o intervenție a senatorului american Ted Kennedy.

Între timp, intervenise pe lîngă autorități în favoarea elevului său Misha Maisky, arestat și condamnat în cele din urmă pentru posesie ilegală de valută - încercase să-și cumpere pe sub mîină un arcuș de violoncel -, o susținuse pe Natalia Gutman, căreia i se interzisese să mai iasă din Uniunea Sovietică, după ce, alături de David Geringas, depusese la proces în 1970, în favoarea lui Misha Maisky. În paranteză fie spus, Gutman recăpăta dreptul de a călători abia în 1978, primul ei concert în străinătate fiind la... Timișoara.

Ediția aniversară publicată de compania Warner
Ediția aniversară publicată de compania Warner

Premiul Nobel pentru Soljenițîn, condamnarea sa în Uniunea Sovietică și o scrisoare deschisă a lui Rostropovici în apărarea scriitorului, aveau să facă din el, treptat, un nume aproape interzis. La 26 mai 1974, Rostropovici părăsea Uniunea Sovietică, condus la aeroport de Irina Șostakovici și de o mînă din cei mai buni studenți ai săi. Patru ani mai tîrziu, un decret al Prezidiului Sovietului Suprem îl priva, la 14 martie 1978, și de cetățenia sovietică.

Viețile sale duble, suprapuse în 1968, se separau din nou și aveau să se reunească iar abia în februarie 1990, cînd Rostropovici se întorcea la Moscova în fruntea Orchestrei sale Simfonice din Washighton.

Între timp, emoționase o lume întreagă, cîntînd la Berlin, la căderea Zidului, și avea să o facă din nou în timpul Puciului din august 1991, cînd i se alătura lui Boris Ielțîn, la așa-numita Casă Albă de la Moscova, într-un gest în apărarea democrației.

XS
SM
MD
LG