Linkuri accesibilitate

„Surprize ale unui literat mistuit de pasiunea muzicii” - o antologie de scrieri reunite de Geo Șerban.

Apărută în toamna anului trecut, semnalată cu parcimonie în presa și pe câteva bloguri culturale bucureștene, antologia scrierilor pe teme muzicale ale lui Mihail Sebastian, „repertorizate” – după termenul ales de editorul lor, eseistul și istoricul culturii Geo Șerban – readuce în discuție una din figurile cele mai populare în lumea intelectuală românească ale epocii interbelice. Dramaturg mult iubit în anii 1960-70, grație și generației de aur a teatrului românesc ce l-a pus în valoare, martor respectat al epocii celui de-al Doilea Război Mondial, odată cu publicarea, după 1989, a tulburătorului său Jurnal, personajul uman Mihail Sebastian a stârnit multe discuții odată cu monografiile ce i-au fost consacrate după anul 2000.

Mihail Sebastian - între opiniile politice și pasiunea pentru muzică
please wait

No media source currently available

0:00 0:06:44 0:00

Marta Petreu și Mihai Iovănel, în volumele lor mult discutate pro și

contra – Diavolul și ucenicul său. Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Polirom, 2009), respectiv Evreu improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică (Cartea Românească, 2012) – au pus în evidență un personaj mult mai complex, mai versatil și, implicit, mai discutabil, decât era îndeobște considerat de fanii săi, mai ales din perspectiva valorilor pe care le-a apărat în vasta sa publicistică în calitate de jurnalist interbelic.

Semnalînd cât de mult s-a aflat scriitorul „în trena lui Nae Ionescu”, Marta Petreu afirma că „naeionescianismul s-a îmbibat adânc în ideile și convingerile politice ale lui Sebastian”, care ar fi fost, cel puțin la începutul anilor 1930, „antieuropene, antidemocratice și autarhiste”.

Primul volum al antologiei de texte reunite de Geo Șerban și intitulată Bucuriile Muzicii*, din păcate fără comentarii și note de subsol, conține articole ilustrative pentru atitudinea lui Sebastian, în calitatea sa de colaborator al ziarului Cuvântul și al directorului său Nae Ionescu. Un Sebastian, de exemplu, ce evocă „punctul de vedere al ziarului nostru”, ca să ceară închiderea Operei Române, pe motivul că „astăzi, când oamenii crapă de foame, România nu s-ar prăpădi dacă n-ar mai asculta Cavaleria rusticană și Trubadurul.” „Ce este românesc acolo?” – se întreabă Sebastian, în octombrie 1932, pe un ton populist, ce frizează xenofobia. „Muzica? Este de Verdi și Puccini. Textul? Este italian, francez, german. Interpreții? Sunt ruși, poloni, franțuji. Atunci? Atunci singurul lucru care este incontestabil românesc acolo... sunt banii. Banii noștri.”

În ianuarie 1933, Sebastian salută pe același ton o decizie ministerială de a se retrage „artiștilor de naționalitate străină – actori, muzicieni, pictori etc. – dreptul de a-și exercita profesiunea în țară”. Artiștilor străini le erau anulate toate contractele avute. „Regim penibil desigur și, omenește vorbind, regretabil, dar absolut necesar în aceste timpuri crunte, când fiecare stat se muncește greu cu problema șomajului local”, comenta Sebastian, apreciind că „la noi toleranța a fost până astăzi atât de mare, încât ea a depășit necontenit valoarea artiștilor ce se stabileau aici.” În paranteză fie spus, un discurs ce amintește de cel auzit anul trecut la Opera Națională din București în cazul coreografului Johann Koborg și a partenerei lui Alina Cojocaru...

Același versatil în scrierile publicistice Mihail Sebastian se desparte însă total de mentorul său atunci când în discuție este adusă Germania lui Hitler. În martie 1935, în Rampa, Sebastian observa că „Raporturile franco-germane nu sunt prea cordiale nici în lumea undelor hertziene; se găsește aproape totdeauna o voce teutonă care să-mi întrerupă contactul cu Paris PTT sau Paris Eiffel. [...] ... din dreapta sau din stânga năvălește un discurs al dr.-ului Brick, o cuvântare a dr.-ului Goebbels, un comunicat al poliției din Königsberg. E un război nevăzut, care se dă seară de seară la gura difuzorului meu francofil. Oriunde aș căuta vocea Franței, mă împiedic de un „Sünder” [transmițător] german.”

Reacția cea mai vehementă, un adevărat pamflet, apărea sub titlul Jazzul subversiv, în Rampa, la 17 octombrie 1935. „«Führerul radiofoniei Reich-ului – spune o telegramă de duminică - a dat un ordin prin care se interzice pe viitor difuzarea muzicii de jazz de către posturile germane. Muzica neagră este înlocuită cu vechi cântece populare.» [...] «Mädchen in Uniform», iată ce trebuie să devină cei 65 de milioane de germani... Niciodată sufletul lor candid nu va mai trebui să fie corupt de ritmul tăios al jazzului... Niciodată urechea lor cuminte nu va mai trebui să suporte aceste chemări barbare, aceste ecouri de pădure sălbatecă... Niciodată vocea dublă a negrului american... nu va mai trebui să se ridice pe pământul sever al Reich-ului moralizat.”

„Dar nu e prea târziu?”, se întreabă retoric Mihail Sebastian. „Muzica neagră n-a semănat ireparabile dezastre? Decretul Führerului radiofonic va putea să elimine nefasta infiltrație neagră din programele teutone? Negrii ăștia, vedeți, au fost atât de perfizi, încât nu s-au mulțumit să cânte cu blestematele lor voci și cu nerușinatele instrumente, ci, încetul cu încetul, au impus și muzicii albe... ritmul lor, disonanțele lor, straniile lor melodii, vacarmul lor plin de culoare, de stridență, de frenezie, de neliniște. Toate acestea au intrat în muzica modernă și se găsesc acolo atât de intim asimilate, atât de profund înrădăcinate în structura cântecului și a piesei simfonice încât te întrebi cum anume va proceda poliția nazistă pentru a le da afară, păstrând numai ceea ce demnitatea albă și morala familiară pot îngădui în limitele bunei cuviințe.”

Amintind apoi de muzica lui Gershwin, Hindemith, Honegger, Stravinsky și Prokofiev, Sebastian conchidea: „Răul este ireparabil, contaminarea, generală. Negrii au invadat pe căile cele mai nevăzute, și tocmai de aceea cele mai primejdioase, estetica ariană. ... ritmuri și sunete poartă până în centrul Europei ecoul unui suflet pe care noi, albii, am făcut tot ce am putut să-l civilizăm: l-am ciuruit cu gloanțe, i-am dat whisky, i-am ținut predici misionare, l-am linșat în marile noastre momente de entuziasm...”

--------

*Mihail Sebastian, Bucuriile muzicii. Convergențe, confluențe, confesiuni. Repertorizate de Geo Șerban. Vol. 1. Editura Hasefer, București, 2017. 263 pp.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG