Linkuri accesibilitate

De la Lausanne la Șabag lîngă Cetatea Albă - Elvețieni în Basarabia (II)


Vedere a coloniei viticole Chabag în 1850 (Desen Eugen Duffoug-Favre în vol. Jurnal de călătorie..., fig. 11)

Apărut nu de mult în Elveția, la o editură mai puțin cunoscută, Cabédita, cu sediul la Bière, o comună la poalele masivului muntos Jura, volumul „Jurnal de călătorie. Lausanne-Șabag-Odesa 1822-1825” conține un document istoric excepțional. Jurnalul călătoriei coloniștilor elvețieni de limbă franceză, care s-au instalat în 1822 la Șabag, în apropiere de Cetatea Albă, și au dezvoltat ulterior o prosperă exploatare viticolă, ținut de un tînăr de 16 ani, François-David Noir, este prezentat în condiții grafice excelente și adnotat cu minuțiozitate și competență de Jean-Pierre Bastian.

„Jurnal de călătorie Lausanne-Șabag-Odesa” în 1822 (II)
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:46 0:00

Teza de doctorat despre Șabo (Șabag) a istoricei elvețiene Heidi Gander-Wolff
Teza de doctorat despre Șabo (Șabag) a istoricei elvețiene Heidi Gander-Wolff

Jurnalul s-a păstrat integral în arhivele cantonului Vaud, la Lausanne, și vine să completeze studii și lucrări mai vechi despre colonia de la Șabag, între care cea mai importantă este o teză de doctorat datînd din 1974, semnată de Heidi Gander-Wolf. Convoiul coloniștilor din Vaud pleca din Lausanne duminică 21 iulie 1822 pe una din cele două rute uzuale folosite de elvețieni spre Marea Neagră, alegînd-o pe cea care străbătea – după notația lui François-David Noir, „Bavaria, Austria, Moravia, Silezia austriacă, Galiția, Bucovina și, în sfîrșit, Basarabia”. Punctele cheie erau, în consecință München, Viena, Brno, Lviv, Brody, Cernăuți și Chișinău.

Convoiul era compus din patru care, acoperite cu pînză cerată, și transporta 27 de persoane, jumătate dintre ele copii. Carul care deschidea convoiul era condus de Jean-Louys Guerry, un fost soldat în regimentul Gărzilor elvețiene, funcționar al comunei Chexbres, care îl însoțea pe farmacistul Berguer d’Avenches, originar din Neuchâtel. Un al doilea car era condus de viticultorul Chevalley de Rivaz și îi avea ca pasageri pe soția sa și șase copii. Al treilea car, condus de un vizitiu din La Tour-de-Peilz, comună învecinată cu Vevey, și de un tînăr dogar, Maillard d’Oron, îi transporta pe inițiatorul expediției, Louis-Vincent Tardent, din Vevey, cei patru fii ai săi, și pe autorul jurnalului. Carul care încheia convoiul era al lui Uranie Tardent-Grandjean, din Vevey, cu cele patru fete ale sale și cu doi servitori, și era condus de tatăl ei Auguste Grandjean, din Buttes. Convoiul era însoțit și de un grădinar, Zwicky, din Saint Gall, care a parcurs cei aproximativ 2300 de km, făcuți în ritm de cca 30 de km pe zi, urmînd carele pe jos. Convoiul a ajuns la Cetatea Albă la 30 octombrie 1822.

La 16 septembrie, convoiul se apropiase, potrivit însemnărilor lui François-David Noir, de Bucovina și, părăsind „șoseaua imperială”, era obligat să urmeze „drumuri într-o stare mizerabilă, [pe care] ploaia ce continua să cadă transformase în noroi praful ce la acoperă”. Acolo, coloniștii erau informați că „Turcul alungîndu-i pe toți grecii din Moldova, [iar] acești nefericiți neștiind ce să mai facă pentru a trăi, au devenit deosebit de primejdioși pe drumuri; ne-am luat precauțiile necesare și Dumnezeu urmează să facă restul”, nota François-David Noir, cu referire la urmările răzmeriței anti-otomane din 1821-22, ce afectase și țările române.

La 27 septembrie, elvețienii ajungeau „la Sniatin, fosta Netin Dava, în prezent un sat sărac, scăldat de apele Prutului, Hierasus al lui Strabon. O mie de formalități ne-au reținut pînă la prînz, înainte de a putea, în sfîrșit, să plecăm mai departe.”

O zi mai tîrziu, nota François-David Noir, „am intrat în Bucovina, în care semiluna și legea lui Mahomed fuseseră stăpîne multă vreme. În prezent, cea care domină este crucea creștinilor. Împăratul Iosif al II-lea a adăugat această mică frumoasă provincie imperiului său. Prutul traversează o frumoasă vale, mărginită de o parte de munții înalți ai Transilvaniei și de cealaltă de simpatice coline. [...] Cernăuțiul se vedea în depărtare... Nu am putut ajunge astăzi [și] am petrecut noaptea într-un han prost. Dl. Tardent arătîndu-mi multă prietenie, mi-am petrecut seara făcînd de gardă în jurul carelor, fiindcă vecinilor noștri, boieri, le-ar fi plăcut să le descarce. Dl. Tardent s-a certat rău cu Guerry și Chevalley, fiindcă, spuneau ei, servindu-se întotdeauna primul, a mîncat toate proviziile oferite de han, care constau într-o duzină de ouă și o pîine neagră necoaptă.”

În ziua următoare coloniștii spuneau adio din nou „șoselei imperiale ce se oprește la Cernăuți”. Ne-am oprit, în lipsa unui han, în fața cabanei unui moldovean, ne-am aranjat puțin și... am plecat în oraș. [...] Am traversat faimosul Prut, al cărui curs este foarte lat, dar secat în parte... La intrarea în oraș, am văzut un cimitir armean; fiecare mormînt este înălțat de-asupra solului și e din piatră, iar la capul fiecăruia se află o piatră rectangulară acoperită de inscripții.

Cernăuți în a doua jumătate a secolului al XIX (Carte poștală;Domeniu public)
Cernăuți în a doua jumătate a secolului al XIX (Carte poștală;Domeniu public)

Cernăuțiul este un oraș agreabil, mai ales în această țară. Este alcătuit dintr-o stradă lungă care urcă mult și este decorat cu o biserică frumoasă și numeroase case simpatice. În piața cazărmii se înalță tunuri și fața clădirii este decorată cu armoiriile Imperiului și o inscripție în onoarea lui Iosif al II-lea. În acest oraș trăiește un cofetar elvețian din Grisons și angajatul lui. Ei ne-au fost foarte utili pentru ce aveam de cumpărat. În timp ce Dl. Tardent se ocupa cu aceasta, angajatul ne-a condus la văduva unui elvețian ce ținea un restaurant și, pentru prima oară de la Viena, am putut să beau vin, care era din Moldova; apoi m-a condus la un loc de unde orașul se vedea de sus minunat. [...] De partea cealaltă a orașului, vederea ajunge pînă în vecinătatea Moldovei. Spre seară am părăsit orașul... Toată lumea vroia să doarmă noaptea în care, așa că am fost forțat să o petrec într-o casă mică, pe o bancă, în compania a vreo 12 moldoveni; dar am fost fericit, deoarece peste noapte a izbucnit o furtună teribilă și toți cei aflați în care au fost udați la piele.”

Marți, 1 octombrie 1822, coloniștii elvețieni ajungeau la frontiera Moldovei, unde trebuiau să se oprească fiindcă pașapoartele lor nu fuseseră semnate, vizate, de poliția de la Cernăuți. (Va urma)

XS
SM
MD
LG