Linkuri accesibilitate

Centenar Dinu Lipatti (1917-2017): Despre confesiunile unui pianist serbat în fugă...


Un volum discutabil: „Dinu Lipatti, Scrisori, vol. 1. Corespondența cu profesorii săi: Mihail Jora, Florica Musicescu și Nadia Boulanger”.

„[Maestrul Enescu] m-a întrebat cum mă simt aici și cum m-a primit Paul Dukas. Apoi mi-a spus: „nu-i așa că te simți bine, din punct de vedere moral, în acest mediu, unde fiecare îți întinde o mână prietenească și nu se uită cu invidie, cu răutate la tine?” Da, foarte multă răutate și invidie mocnește în sufletele câtorva meschine persoane de la noi...”

Spusele îi aparțin pianistului Dinu Lipatti; confesiuni formulate pentru întîia oară într-o scrisoare adresată de la Paris profesoarei sale din România, Florica Musicescu, la 16 ianuarie 1935, și, în cuvinte asemănătoare, maestrului său în ale compoziției, Mihail Jora, președintele Societății Compozitorilor Români, într-o altă scrisoare, datată 5 februarie. Comentariul tînărului pianist în această a doua epistolă - Lipatti avea numai 17 ani - era la fel de categoric: „Da, Maestre, ai dreptate! Multă răutate e la noi cîteodată!”

În perioada interbelică, la fel ca și astăzi, s-ar putea adăuga, atunci cînd privești spre producția de carte muzicală, o categorie din care fac parte și puținele publicații, apărute peste noapte cu ocazia aniversării, în martie anul acesta, la o sută de ani de la nașterea lui Dinu Lipatti.

Dinu Lipatti, Scrisori, vol. 1. Corespondența cu profesorii săi: Mihail Jora, Florica Musicescu și Nadia Boulanger”, tipărit la Editura Grafoart, sub egida Centrului Cultural Casa Artelor Sector 3 București, care a finanțat publicarea, este, în sine, o apariție editorială de primă importanță pentru cultura românească. Confesiunile și mărturiile lui Dinu Lipatti, începînd din 1933 pînă la moartea sa timpurie în 1950, pun sub lumină o întreagă epocă, ilustrînd atît viața muzicală din România, cît și cea din Franța pînă în 1938, iar apoi pe cea din Elveția pînă în 1950, oferind o imagine clară a dezvoltării personalității omului și muzicianului, a compozitorului, și a artei interpretative a pianistului, considerat astăzi unul din cei mai reprezentativi, mai valoroși, din istoria muzicii pe plan mondial.

Într-un asemenea context oricine s-ar fi așteptat la o publicație exemplară, la o ediție științifică de referință a corespondenței lui Lipatti, la care să contribuie, unindu-și forțele, cunoștiințele, întreaga elită muzicală românească și instituțiile sale. Or, aș repeta, dincolo de informația de excepție, istorică și culturală, în general, pe care o oferă volumul, nu poți să nu fii dezamăgit de lipsa de metodă, de un grad de amatorism incredibil pentru un volum anunțat ca îngrijit de muzicologi, ce face din această întreprindere, menită să-l aniverseze pe Dinu Lipatti, un exemplu de cum nu trebuie abordată o cercetare.

Din volumul - care, în paranteză fie spus, are nu mai puțin de cinci moașe, celor doi îngrijitori ai ediției și redactorului de carte, adăugîndu-li-se două persoane care au „revizuit textul” - lipsește orice referință, obligatorie la asemenea ediții, de arhivă, colecție, cotă de document, mențiune despre caracterul inedit sau publicațiile anterioare ale scrisorilor lui Lipatti. Nenumerotate, lipsite de note de subsol pentru situații sau personaje ce le cereau în mod absolut, cu multe note superficiale - de genul pentru marele pedagog și prieten al lui Enescu, Carl Flesch, „violonist maghiar” sau pentru Rudolf Serkin, pianist născut în Boemia -, cu scrisori sau fragmente de scrisori intercalate în text (și nu în note), ce nu aparțin lui Lipatti, cu păstrarea unor greșeli gramaticale, ce, de regulă, sînt corectate tacit în asemenea ediții, volumul pierde mult calitativ.

Pianista Luiza Borac o interpretă a lui Lipatti...

Este aproape revoltător, însă, să citești, în prefața sa, care aparține unuia din cei doi biografi binecunoscuți ai pianistului, dl. Grigore Bărgăuanu, că sursa celor 53 de scrisori adresate lui Mihail Jora, o constituie dactilograme „după documentele originale pe care Ion Dumitrescu le-a predat Uniunii Compozitorilor, colecție la care nu am mai avut acces cu ocazia acestui centenar.” [subl. noastră]. Este imposibil de înțeles cum se poate publica la București o ediție de corespondență istorică, a unui mare muzician ce aparține în măsură egală patrimoniului românesc și celui mondial, fără o minimă colaționare, verificare a textelor, la biblioteca unde, se spune, sînt conservate scrisorile.

Dinu Lipatti și o scrisoare adresată Nadiei Boulanger în 1950
Dinu Lipatti și o scrisoare adresată Nadiei Boulanger în 1950

În cazul scrisorilor adresate profesoarei Florica Muzicescu nu există nici o mențiune despre arhiva care le păstrează, iar dacă despre cele adresate marii muziciene care a fost Nadia Boulanger se spune că provin din colecția Bibliotecii Naționale din Paris, nu există nici o mențiune în volum a fondului documentar și cotelor documentelor.

O păguboasă politică culturală și editorială, ce pare, după expresia unui cronicar bucureștean, alcătuită pe genunchi...

XS
SM
MD
LG