Linkuri accesibilitate

Cel care „nu falsifică trecutul din perspectiva evenimentelor ulterioare pentru a-și construi o strălucitoare imagine de martir și erou totodată” (Mircea Iorgulescu).

Păstrez undeva, pe un raft special al bibliotecii mele, mult trambalată prin lume și nu odată ușurată de volumele futile, cărțile românești care mi-au marcat tinerețea. Printre ele pe cele ale lui Augustin Buzura, ce ar trebui considerat, cred, fără multe discuții și polemici, un clasic al literaturii române din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Le-am răsfoit cu tandrețe acum, aflînd de dispariția scriitorului; și mi-am amintit de vremuri în care, pentru a le procura, trebuia să fac rost de pachetul de țigări Kent sau săpunul „Lux”, obligatorii, ce îmblînzeau o librăreasă cu clienți mulți și cărți puține.

Fețele tăcerii (1974), Orgolii (1977), Vocile nopții (1980), Refugii (1984), au venit cu mine în exilul elvețian. Drumul cenușii (1988; urmată de versiunea franceză publicată de Editura Noir et Blanc în 1993) și Recviem pentru nebuni și bestii (1999), mi-au parvenit ulterior, într-o perioadă în care - cum spunea un regretat prieten comun, Mircea Iorgulescu - România era ocupată cu „Războiul civil în literatură”.

Știusem de la bun început că Augustin Buzura era maramureșean, o specie mai deosebită de „oameni” în civilizația românească, știusem și că făcuse studii de medicină la Cluj, dar am aflat abia mai tîrziu că specialitatea sa fusese psihiatria și că licența și-o dăduse cu o teză despre „Shakespeare în psihiatrie”. Îmi spun astăzi că numai un maramureșan mîndru, având coloană vertebrală, și psihiatru pe deasupra, putea să introducă în Fețele tăcerii un soi de catren în maniera lui Tănase, incendiar pentru cine a trăit vremurile regimului Ceaușescu:

Într-o zi obișnuită, mă dusei să cumpăr pită,

Dar cum coada era mare, hotărîi să iau ziare.

Și cum coada era mare, mă cătai în buzunare,

Și văzui că n-am parale.

Ce bine-i că-coada mare! Azi nu voi citi ziare.

Azi sînt scutit de mîncare...

Și tot numai un maramureșan cu caracter era capabil să-l facă pe Ceaușescu - după mărturia lui Mircea Iorgulescu - „să se chircească și să se strâmbe de parcă fusese lovit în plex.” Era la ultima întîlnire a dictatorului cu scriitorii, în martie 1981, la care Buzura „i-a spus că în satele din România nu există decît două instituții care prosperă: Postul de miliție și Bufetul”.

Nu am nici o cădere să scriu aceste rînduri în amintirea lui Augustin Buzura și, dacă o fac, este doar în numele cîtorva dintre prietenii lui care, fie nu mai sînt printre noi, fie au ajuns la o vîrstă înaintată și ei, răspîndiți în lume în exil (și mă gîndesc înainte de toate la psihiatrul Ion Vianu din Elveția și la criticul Gelu Ionescu, colegul nostru, ce a împlinit de curînd 80 de ani, la München).

Nu pot să nu o citez aici pe Monica Lovinescu, care a vorbit nu odată despre Buzura la Radio Europa Liberă și care nota în Jurnalul ei, în 1984: „Citesc - cu uimire - noul roman al lui Buzura, Refugii, și nu mă mir că a avut peste un an de hărțuieli cu cenzura, ci că a apărut... Redă [...] nu numai cadrul acțiunii: un spital psihiatric, dar totul, absolut totul: sat, oraș, ștabi etc. în toată autenticitatea lor, adică coșmar, putreziciune, lipsa oricărui orizont. [...] Ne-a transmis să nu ne slujim de termenul „miner”. Dar dac-ar fi numai atît. De fapt, nimic din acest roman n-ar trebui numit, spus, identificat, într-atît ficțiunea e ruptă diu cea mai implacabilă dintre realități.” (Jurnal 1981-1984, p.307).

Acuzat în deceniile post-1989 de diverși scriitori ranchiunoși și de trepăduși că și-ar fi scris romanele „cu voie de la poliție”, și că de aici i s-ar fi tras „curajul”, Augustin Buzura a răspuns într-o ultimă carte polemică „Tentația risipirii”.

A fost - cum îl rezumă Mircea Iorgulescu într-un uitat articol din volumul său de eseuri, „Tangențiale”, apărut în ultimul an de directorat al prietenului său la editura ICR - „un scriitor angajat într-o lungă și surdă confruntare cu sistemul și cu autoritățile, de la viclenii și complicități utile pînă la solidarități parțiale și circumstanțiale. Povestea scrierii și apariției a două dintre marile lui romane, Fețele tăcerii și Vocile nopții, intră în subteranele unei lumi prea adesea reprezentate, chiar și de aceia care au cunoscut-o direct, după cele mai convenabile canoane propagandistice ale prezentului. Augustin Buzura nu împarte lumea în „buni” și „răi” [...] nu falsifică trecutul din perspectiva evenimentelor ulterioare pentru a-și construi o strălucitoare imagine de martir și erou totodată.”

Un motiv în plus de a-i păstra memoria, citindu-i sau recitindu-i astăzi romanele...

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG