Linkuri accesibilitate

Cu decență, despre trecut...


Este o iluzie și o eroare să credem că trecutul poate fi pur și simplu negat ori ignorat. O societate fără memorie este una decerebrată, redusă la condiția vegetativă, abulică. Așa cum scria Milan Kundera într-un celebru roman, istoria totalitarismului este aceea a luptei memoriei împotriva uitării. Am apreciat în mod deosebit când, în urmă cu mai mulți ani, a apărut la Paris, la editura L’Harmattan, cartea politologului român Alexandru Gussi, intitulată La Roumanie face à son passé. Mémoires et cultures politiques (2011). Era vorba de un volum născut dintr-o splendidă teză de doctorat susținută de autor la Paris sub conducerea profesorului Dominique Colas. O remarcabilă operă care explorează meandrele memoriei ori, mai exact spus, ale memoriilor politico-istorice românești de după 1989, relația dintre regimurile de memorie și dispozitivele ideologice ale diverșilor actori politici în eforturile de a descoperi ori de a oculta adevărul istoric.

Spun aceste lucruri pentru că, în pofida afirmațiilor relativiste, există un set de adevăruri incontestabile, demonstrabile și verificabile documentar. De pildă, faptul că PCR era o formațiune marginală, fără urmă de șanse de a ajunge la putere în 1945 în absența sprijinului direct al URSS. Ori faptul că alegerile din noiembrie 1946 au fost măsluite de o manieră grosolană de către aceiași comuniști. Ori distrugerea sistematică a statului de drept, a persoanei juridice (cum atât de just remarca și Hannah Arendt în scrierile ei), a cetățeanului. Ceea ce făcea Alexandru Gussi în acel volum ținea deopotrivă de anamneză și de analiza mentalului, a imaginarului istoric, deci de o demistificare a narațiunilor competitive care s-au străduit să convertească memoria (ori absența ei) în istorie. Elementul etic este mereu, și în chip necesar, prezent în acest efort, dar de o manieră bine temperată. Am mai spus-o și în alte ocazii: pe un câmp al nesimțirii etice cresc buruienile urii, ale resentimentului, ale patimilor și furiilor exclusiviste. Cartea lui Alexandru Gussi rămâne unul din antidoturile împotriva acestei abulii etice și a distorsiunilor falsificatoare.

Am fost încântat să scriu atunci, în franceză, prefața acestei lucrări atât de necesare pentru înțelegerea spațiului simbolic post-comunist, a bătăliilor intelectuale și politice din ceea ce unii preferă să uite: acei ani în care „eternul” Ion Iliescu și FSN-ul au încercat instituirea unui nou regim monopolist asupra memoriei colective și permanentizarea unei amnezii generată de cinism și dispreț pentru victimele totalitarismului. Efectele le resimțim, din păcate, și azi. Cei care susțin și acum faptul că în acei ani intelectualii de stânga ar fi fost „linșați” ori marginalizați, pur și simplu habar nu au despre ce vorbesc. Dimpotrivă, stânga fesenistă, în variile ei încarnări, a exercitat o dominație cvasi-totală asupra structurilor comunicaționale și academice oficiale, și s-a opus cu disperare (re)cunoașterii adevărului istoric despre comunism și despre chinuitul debut al tranziției spre pluralism și societate deschisă. Cartea lui Alexandru Gussi, de o admirabilă onestitate, restituia acele adevăruri fără de care spiritul democratic se găsește în grea suferință. Grație unor contribuții precum cea semnată (și) de acest politolog român este posibilă constituirea a ceea ce se numește solidaritatea anamnestică, străpungerea zidurilor artificiale ale unei culpabile și atât de instrumentale uitări.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG