Linkuri accesibilitate

Karl Marx a fost un filosof care a vrut schimbarea lumii. Interpretarea ei i se părea insuficientă, o expresie a unei blamabile și, la limită, culpabile nevolnicii. Nimeni nu a surprins mai bine paradoxul situației epistemice și morale în care s-a plasat Marx decât el însuși atunci când a scris: „Filosoful, o parte alienată a acestei lumi, se pune pe sine ca măsură a lumii”.

Clocotitoare, vertiginoasă și amenințătoare, retorica lui Marx era apocaliptică și tocmai de aceea electrizantă. Un celebru capitol din primul volum al Capitalului se încheie vituperant și neiertător: „Ceasul din urmă al exploatării capitaliste a sunat. Expropriatorii sunt expropriați”. Este ceea ce-i atrage și azi pe mulți dintre cei care preferă să ignore costurile experimentelor utopice („exproprierea expropriatorilor”, adică lichidarea proprietății private, a pieței libere și a pluralismului democratic) câtă vreme se regăsesc în noile fraternități sectare.

Spectrele lui Marx, despre scria Derrida, continuă să se strecoare prin interstițiile unui univers al derutelor, angoaselor, iluziilor și nevrozelor colective. Mitul „Vârstei de Aur” se reîncarnează în exclamațiile „socialismului bolivarian” și în febra fobiilor anti-occidentale și anti-capitaliste (recomand lectura cărții lui Paul Berman, Liberalism și teroare, apărută în românește în colecția „Constelații” pe care o coordonez cu Marius Stan la Curtea Veche).

Regretatul istoric Martin Malia se situa cu tărie împotriva direcțiilor revizioniste în analiza fenomenului total care a fost sovietismul, insista asupra faptului că, fără a fi în vreun fel fetișizat, totalitarismul este unicul concept care poate da măsura a ceea ce s-a întâmplat, că mult-lăudata „history from below” nu poate înlocui „history from above”, că sovietismul nu a fost înainte de toate o societate, ci un regim ideocratic. Iar ideologia sa, consecventă, coerentă și constrângătoare, a fost rezultatul adoptării și adaptării de către bolșevici a utopiei cu pretenții științifice pe care reprezentat-o și o mai reprezintă încă socialismul marxist. Într-adevăr, cum scria Malia, „it was the all-encompassing pretensions of the Soviet utopia that furnished what can only be called the genetic code of the tragedy.”/ „au fost pretențiile atotcuprinzătoare ale utopiei sovietice cele care au furnizat ceea ce nu poate fi decât numit codul genetic al tragediei”.

Marx a fost un filosof oracular, a anunțat mileniul, a proclamat iminenta venire a unei revoluții menită să încheie „pre-istoria” umanității. În termenii lui Voegelin, a încercat imanentizarea eshatonului. Predicțiile sale s-au dovedit false. Proletariatul ca subiect revoluționar absolut a fost mai degrabă o entitate fantasmată decât acea Messiaklasse der Geschichte despre care scria înflăcăratul tânăr hegelian în Mizeria filosofiei. Îl putem citi pe Marx cu mare atenție, chiar trebuie citit pentru a ști care au fost premisele unei încercări disperate de a „lua cu asalt cerul”. Pan-metodologismul lukacsian, celebrat astăzi de Slavoj Žižek și admiratorii săi, nu poate fi despărțit de dimensiunea gnostică a utopiei. O utopie în care promisiunile universaliste se îngemănau, rău-prevestitor, cu exaltarea și mobilizarea resentimentului social (reluată azi, această fervoare, de apostolii anti-globalismului). Un important gânditor, din păcate prea puțin cunoscut astăzi, Franz Borkenau, observa dualitatea intrinsecă a doctrinei marxiste, coexistența pretenției scientiste la suprafață și a ambiției milenariste în stratul subiacent, ezoteric. Este ceea ce Malia a formulat cu mare acuitate: „The genius of the system is to express a pseudosalvation religion as a would-be positive science, and to combine the consolations hitherto reserved to the next world with the certitude of scientific knowledge that is man’s supreme intellectual achievement in this one. As Alain Besançon put it: ‘Moses and Saint John … knew that they believed… (Marx and Lenin) believed that they knew’.”/ „Geniul sistemului constă în a pretinde o religie pseudo-salvaționistă drept știință pozitivă și în a combina consolările rezervate până acum lumii de Apoi cu certitudinea cunoașterii științifice care este realizarea intelectuală supremă a omului. Așa cum a spus-o Alain Besançon: «Moise și Sfântul Ioan... știau că cred... (Marx și Lenin) credeau că știu»”.

Într-adevăr, soteriologia marxistă nu poate fi înțeleasă fără a lua în considerație „coaja” pozitivistă, algoritmul aparent indubitabil, după cum determinismul predictiv, meteorologia istorică devin(e) inteligibil doar ca exteriorizare a unei așteptări mesianice, a unui „miez” romantic, infra-rațional, intens emoțional, nemărturisit și nemărturisibil. Așa cum a demonstrat Robert C. Tucker, mitul și filosofia sunt indisociabile în gândirea lui Karl Marx, se întrepătrund și ajung în cele din urmă să se confunde. Un alt Karl (dar Popper) a avut dreptate: Marx nu a fost un prieten al societății deschise, chiar dimpotrivă. A ști să decantezi ce e viu și ce e mort în gândirea sa, a despărți grâul filosofic veritabil de neghina ideologică, iată o provocare ce merită luată în seamă mai ales atunci când diverșii epigoni ai ultimei ore încearcă să resusciteze tot ceea ce s-a dovedit pierzător, amăgitor și nefast în moștenirea autorului Capitalului.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG