Linkuri accesibilitate

Cinci decenii de la mișcările studențești din mai 1968


Daniel Cohn-Bendit la demonstrațiile din 1968 la Paris

Revoltele studențești au fost rezultatul unui cocktail ideologic, în care Marcuse era amestecat cu Marx și Mao, iar Althusser cu Che Guevara și Freud.

A trecut, așadar, o jumătate de secol de la atât de agitatul an 1968. Mișcările studențești din Paris, cunoscute sub formula sintetică de „mai 68”, sunt și astăzi subiect de controverse. Franța cunoscuse o perioadă de trei decenii („les trentes glorieuses”) de spectaculos avânt economic, având drept consecință creșterea nivelului de trai și o adevărată febră a achiziționării bunurilor de consum. Totuși, perpetuarea unor inegalități sociale era percepută ca o frustrare, mai ales în rândul tinerilor.

Jurnal de corespondent: Alexandru Călinescu (Iași)
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:14 0:00
Link direct

Revoltele studențești au fost rezultatul unui cocktail ideologic, în care Marcuse era amestecat cu Marx și Mao, iar Althusser cu Che Guevara și Freud. Deloc neglijabilă a fost influența mișcării hippie, ceea ce explică, în bună parte, contestarea vehementă a societății de consum precum și caracterul antiamerican al revoltelor.

Semnalul a fost dat pe 22 martie, prin ocuparea de către studenți a Universității de la Nanterre. Treptat, toate universitățile pariziene, dar și universități din provincie, au declanșat ample mișcări de protest. Pe 3 mai studenții au ocupat Sorbona, apoi au ridicat baricade în Cartierul Latin, s-au instalat în teatrul Odeon, unde se purtau discuții nesfârșite. Revolta a luat forme agresive: „revoluționarii” au dat foc la mașini, au devalizat magazine.

Partidul comunist francez, care era atunci foarte puternic în Franța, a încercat să profite de situație și a declanșat, pe 13 mai, greva generală, care a paralizat întreaga țară. A fost cea mai importantă grevă generală din Franța în secolul XX. Președintele De Gaulle n-a acordat, la început, prea multă însemnătate acestor evenimente. Ba chiar a efectuat, între 14-19 mai, o vizită oficială

De Gaulle în 1968 la București cu Nicolae Ceaușescu
De Gaulle în 1968 la București cu Nicolae Ceaușescu

în România. La sfârșitul lunii mai, de Gaulle a dispărut în mod misterios, și-a făcut reapariția pe 30 mai și a anunțat dizolvarea Adunării naționale și alegeri anticipate. În aceeași zi, gaulliștii organizează o uriașă manifestație pe Champs-Elysées.

Excedați de dezordinea din viața cotidiană, mai ales de lipsa benzinei, francezii dau tot mai multe semne că s-au săturat de agitația revoluționară. Protestele se sting, greviștii obțin unele satisfacții, studenților li se împlinesc anumite revendicări.

Mai toți liderii de atunci ai studenților fie au făcut o carieră în politică – Daniel Cohn-Bendit, Bernard Kouchner, Alain Krivine, fie au devenit actori importanți în dezbaterile ideologice – e cazul lui André Glucksmann. Mai '68 n-a fost câtuși de puțin o mișcare unitară. Au acționat în acele zile tot felul de grupări stângiste care se reclamau de la marxism, de la troțkism, de la maoism. Aveau mai multe ținte: capitalismul, democrația burgheză, învățământul (pe care îl considerau sclerozat și elitist), poliția ș.a.m.d. Una din dimensiunile majore ale mișcării a fost emanciparea sexuală, care a asigurat feminismului un teren propice. Au reușit să provoace dezordine, dar au determinat și o serie de schimbări ale căror urmări s-au prelungit până astăzi.

Și poate că, în definitiv, e bine să reținem din mai 68 în primul rând risipa de imaginație, aspectul ludic, umorul și chiar lirismul din sloganurile scrise inclusiv pe zidurile Sorbonei, de genul: „Frumusețea e în stradă” sau „Fiți realiști: cereți imposibilul!”

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG