Născut pe 20 mai 1918 la Chişinău, George Meniuc este cu două luni, fără o săptămână, mai mic decât România Mare, ceea ce înseamnă că a văzut lumina zilei într-o ţară aproape la fel de nouă ca şi nou-născutul de el. Şi cum „tot românul se naşte poet”, şi George Meniuc se apucă de scris, de timpuriu, debutând editorial cu Interior cosmic, conţinând doar 14 poezii, plachetă scoată în 1939 la Bucureşti, şi urmată de volumul de eseuri Imaginea în artă, în 1940. Pe aceste două coordonate – Poezia şi Eseul – va funcţiona întreaga viaţă, chiar dacă s-a consacrat ulterior şi traducerilor (excelente!), şi prozei (şi ea de factură eseistică).
Şansa vieţii lui George Meniuc a fost Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii de la Bucureşti, unde şi-a făcut studiile în 1937-1940, avându-i ca profesori pe Tudor Vianu, Petre P. Negulescu, Dimitrie Gusti, Mircea Florian ş.a. Dintre colegii şi prietenii săi din acea perioadă, numele lui George Uscătescu se cere pomenit în primul rând. Neşansa constă în faptul că tânărul studios se vede silit să ia trenul (vai! chiar „trenul destinului!” – cum avea să spună cineva) spre Chişinău, în iunie 1940, şi cu asta tocmai întorcea pagina unei vocaţii de poeta faber, înlocuind-o într-o primă fază cu foaia volantă a versului sprinţar „la ordinea de zi” (Cântecul zorilor, 1948). De departe cel mai înzestrat poet al generaţiei sale, având o vastă cultură literară, şi tocmai prin aceasta suspect în ochii noilor autorităţi (sunt anii când tonul îl dau scriitorii proletcultişti veniţi din RASS Moldovenească), Meniuc trebuie să se fi simţit ciuca bătăilor în primul deceniu post-belic, când până şi scriitorii basarabeni cu trecut ilegalist (Andrei Lupan, Emilian Bucov) erau mai degrabă toleraţi decât îmbrăţişaţi de noua putere. Astfel, comite la rându-i versuri militante la comandă, totodată însă scrie şi eseuri erudite, ca pentru a contrabalansa – cel puţin în forul său interior – maculatura propagandistică. Dar forma (excelentă, care l-a făcut remarcat în ochii lui G. Călinescu) dinainte de ’40 n-are s-o mai recapete niciodată, decât – poate, căci se mişcă mai greoi – în ultimul deceniu de viaţă, odată cu Toamna lui Orfeu (1983).
O ultimă dată, norocul a venit tot de peste Prut & din perioada interbelică: cercetătorul Simion Cibotaru descoperise în arhivele Bibliotecii Naţionale din Bucureşti mai multe texte de George Meniuc risipite prin periodicele anilor ’30, pe care poetul le considera pierdute (la fel cum îşi pierduse de fapt şi prenumele – George –, semnând după război cu Gheorghe); răvăşit, le strânge între copertele plachetei Vremea lerului (1969), pe care o semnează George Meniuc. Dincolo de valoarea ei intrinsecă, această recuperare este importantă din cel puţin trei motive: primo, readuce suflul poeziei autentice româneşti din perioada interbelică, pe când literatura din Basarabia făcea parte integrantă din literatura română, în schimbul acelei bâlbâieli şantistea „poeţilor primelor cincinale” din RASSM; secundo, îl determină să se întoarcă la uneltele & principiile estetice de tinereţe; tertio, poezia nedeclaratului patriarh al liricii interbelice de idei va influenţa, direct sau indirect, lirica livrescă a tinerei generaţii de la ’68 (Liviu Damian, în parte Anatol Codru ş.a.), iar semnătura maestrului sub vreo prefaţă va gira apariţia unor „cărţi cu probleme” (de pildă, Sol de Leonard Tuchilatu). Şi ce fermecător sună, la peste opt decenii de la redactare, aceste versuri din Vremea lerului:
„Emoţii-universale de-a valma s-au clintit:
Atâta neodihnă şi larmă de nestins!
Crengile au febră ca şerpii-n asfinţit,
Şi fulguie Non-eul, bizar, de necuprins.”
* * * * * * * * *
Dintre toţi poeţii tinereţii noastre, anume pe George Meniuc aş fi vrut să-l cunosc în „anii [mei] de ucenicie”; l-am văzut o singură dată, prin mai 1986 – în costum negru, cu cămaşă albă, semăna cu un pinguin regal, de care ţi-era frică să te apropii. Ani de zile l-am invidiat (alb!) pe Eugen Lungu, pe atunci încă nedebutat în volum, pentru privilegiu de a fi fost ales de George Meniuc să-i scrie prefaţa – pe care n-a mai apucat s-o citească! – la antologia Preludiul Bucuriei (apărută postum, în 1988). Mi se pare absolut corect ca anume Eugen Lungu, de departe cel mai important eseist pe care l-a dat literatura română din Basarabia, să aibă ultimul cuvânt în materie de poezie georgemeniucă, în cele ce urmează dând un mic fragment din prefaţa micii antologii Pe rug fiecare devine liber, scoase recent la Editura Arc (la care vom reveni, mai pe larg, cu o prezentare în cadrul rubricii Carte la pachet):
„George Meniuc este cel mai important poet al generaţiei sale (Mihai Cimpoi, o numeşte generaţia pierdută). Alături de Meniuc (mai) supravieţuiesc literar Liviu Deleanu şi Nicolai Costenco, ambii suportând însă greu sechelele unui realism-socialist care le-a încovoiat literar. (…) Meniuc este însă singurul dintre congeneri care la un moment dat a refuzat să facă jocul puterii, renunţând totodată la tot ce fusese corvoadă oficială. Niciuna dintre poeziile marcate ideologic nu au mai fost reluate în ultimele sale volume. Cred că un prim impuls care i-a determinat această decizie cardinală a fost apariţia, în 1969, a plachetei Vremea Lerului, carte care aduna sub copertele ei poezia de până la 1940 a poetului. Sumarul volumaşului releva cititorului un nou Meniuc, nebănuit până atunci. (…) Această injecţie de tinereţe şi libertate – după 1945 scriitorul a fost supus nu o dată la umilitoare persecuţii ideologice, fiind învinuit de ermetism şi decadentism, de influenţe idealiste – îi resuscita harul poetic şi îl determină pe Meniuc să-şi reconsidere nu numai trecutul, dar să-şi puncteze altfel viitorul. Sigur, poetul nu a devenit un disident, dar unul dintre poemele sale de maturitate prefigura artistic dramatica experienţă a celui supus „vânătorii” ideologice.
(…)
În mare, lirica de până la ’40 a lui George Meniuc se repartizează pe două segmente tematice – efemera entitate umană în faţa infinităţii cosmice şi cosmosul din interiorul sufletului uman. Între cele două universuri contrare poetul aruncă un pod eterat, conceptual, de elaborare proprie, denumit Preludiul Bucuriei. Poemul Fior (1939) este cred primul în care conceptul se materializează literar: „Sub crengile roşii de Preludiul Bucuriei/ Să râzi şi să fluturi fantezia părului”. Alte poezii (Apus, Poem etc.) reactivează sintagma care, în anumite contexte se citeşte ca un elan optimist, pozitiv („Voi făuri omenirii un cântec al Preludiului/ Şi-al unui Luceafăr nerăsărit!// A fi: Bucurie, şi nu devastat crepuscul”), iar în altele ca o contopire cu magma materiei din care a ţâşnit materia trupului: „Pământule, negrule,/ Dă-mi cheile Bucuriei,/ Să-ţi deschid uşile/ Şi să mă pierd în ape”. Titlul poemului din care citez ultimul exemplu e plin de sugestii ancestral-folclorice: Baladă. La fel se intitula – Preludiul Bucuriei – şi ultima carte (1988) a poetului pe care a pregătit-o cu multă migală. Deşi nu a rostit nimeni sintagma, dar înţelegeam cu toţii – şi George Meniuc, şi noi, editorii –, că e o ediţie ne varietur, care echivala de fapt cu un testament literar. Poetul nu a mai apucat s-o vadă ieşită de sub tipar, Arcadie Suceveanu, Teo Chiriac şi Zina Tarlapan, redactorul cărţii, au avut grijă ca volumul să fie tipărit însă în cele mai bune condiţii.
Dispariţia poetului comunica titlului o semantică univocă, fără aproximări ezitante, implicând de data aceasta doar conotaţiile teluricului. Un teluric iluminat însă brusc de aura seninătăţii baladeşti: „În crângul cerului/ Se bourează stelele./ …/ Unu-i drumul somnului,/…/Din oasele tidvei, prin crăpătură,/ A crescut spicul grâului” (Baladă).
(…)
În genere, poezia sa de maturitate este una livrescă, alimentată mai puţinde recrudescenţa faptului brut, de realitatea concretă, ci e antrenată de o „realitate” istorico-culturală, de tip ficţional. „Totul se petrece…în imagine, scrie poetul în Oglinzi fermecate. Şi nu în realitatea pură şi crudă”.Cu alte cuvinte, trebuie să admitem că Meniuc practica ceea ce am putea numi evaziunea în fantasmele culturii. Era şi aceasta o formă mai puţin cutezătoare, dar onestă, de a rezista alinierii ideologice practicate asiduu de colegii de generaţie, cei care înmulţeau fără scrupule „succesele” realismului socialist. Într-o cronică din România literară (la volumul Interior cosmic, Litera, 1997), Ion Simuţ remarca această reorientare etico-estetică a lui Meniuc: „Am impresia că destinul său public poate fi comparat cu situaţiile unor Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Miron Radu Paraschivescu sau Maria Banuş, trecând de la pactizarea vinovată la despărţirea progresivă de recomandările oficiale şi câştigând simpatia iubitorilor de cultură necoruptă politic”.
Cum deplasările pe alte meridiane îi erau interzise, poetul călătoreşte imaginar, într-un turism cultural de ficţiune. În acest ciclu tematic se înscriu Sfinx, Raigardas, Muntele Fuji, Africa ş.a. Poemul Aşijderile e o poezie a regretelor unui „călător abonat” doar cu gândul la personalităţile şi simbolurile culturale ale lumii. (…) Şi această poezie a călătoriilor imaginare e un ecou al poeticii de până la ’40.”