Linkuri accesibilitate

Frigul și gradațiile sale.

Un debut egal cu o consacrare, cel al austriacului Thomas Bernhard (1931 – 1989), cu romanul Frig, Art, 2016, text în care „talentul grozav al lui Bernhard de-a închipui monologuri întunecate e depăşit, poate, numai de cel al lui Beckett” (Publischers Weekly).

„Misiunea mea e ultrasecretă şi mi-a fost încredinţată premeditat”, chirurgul Strauch cerându-i unui student, al cărui nume aşa şi nu-i dezvăluit, „să-l observe minuţios pe fratele său, nimic altceva”, iar primul contact al tânărului cu pictorul Strauch, într-un sat din Alpii austrieci, îi provoacă următoarea reacţie: „Fusesem pregătit să găsesc un caz dificil, însă nu unul disperat”. De fapt, din pictor nu mai rămăsese nimic, după ce „şi-a ars tablourile”, dat fiind că acestea „îl lezau ca nişte răni deschise”. Despre ce fel de pictor fusese însă Strauch, spune faptul că „el nu putea să picteze decât în spaţii complet întunecate. (…) În timp ce picta, doar el putea să vadă tabloul, căci era complet întuneric. (…) «Tabloul se face de la sine, datorită artei mele», zise el. (…) Când credea că tabloul e gata, dădea brusc la o parte draperiile, încât îl orbea lumina şi nu mai putea să vadă nimic”. Nu-i de mirare aşadar că până şi rugăciunea lui sună macabru: „Tatăl nostru, care eşti în infern, să nu se sfinţească nici un nume. Să nu ne vină nici o împărăţie. Să nu se facă nici o voie. Precum în infern, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră zilnică să nu ne-o dai…” Iar dacă vă pare puţin, citiţi şi aceste cuvinte care l-ar fi încântat pe Bacovia: „Şcolile sunt mari clădiri ale fricii. Frica de clădirea şcolii, ca şi frica de şcoală, este cea mai groaznică din câte există. De ea mor majoritatea oamenilor. Dacă nu în copilărie, atunci mai târziu. Poţi să mori şi la şaizeci de ani de frica şcolii”. Dar ce forţă de persuasiune are discursul său asupra bietului student: „Pur şi simplu, îşi împinge slăbiciunile înlăuntrul meu sub forma frazelor, ca pe nişte imagini fotografice într-un aparat de proiecţie, care arată apoi aceste orori pereţilor opuşi, mereu disponibili mie (şi lui însuşi)”. Ca şi cum Nietzsche şi Schopenhauer şi-ar fi dat mâna pentru a exprima întreaga scârbă de existenţă, căci – nu-i aşa? – „viaţa însăşi e o greşeală”.

Cât despre titlu, şi acesta are numeroase gradaţii, de la „Frigul e starea naturală cea mai pătrunzătoare” la „Frigul e atotputernic”, cu această asumare a condiţiei de om îngheţat (să fie chiar aceasta condiţia umană?!): „Frigul pătrunde până la creier. Frigul devorator, frigul căruia îi trebuie plasma sangvină din care se hrăneşte creierul, din care toate se ivesc şi pot să devină”.

2 aprilie ’18

XS
SM
MD
LG