Într-o cultură care i-a dat pe Danilo Kiš şi Milorad Pavić, apariţia lui Svetislav Basara (n. 1953) ţine de logica însăşi a unei mari literaturi, pe cât de înrădăcinată în tradiţie, pe atât de inovatoare.
După Enciclopedia morţilor, de D. Kiš, şi Dicţionarul hazar, de Pavić, scrieri eminamente livreşti, Mărirea şi decăderea bolii Parkinson, de Svetisalv Basara, Cartier, 2017, nu face decât să răsucească şi mai abitir spirala ADN-ului cărturar, antrenându-i în vertijul naraţiunii – ca personaje? ca sosii avant la lettre ale autorului? – pe F.M. Dostoievski, Pavel Aleksandrovici Florenski, Vladimir Nabokov ş.a. Astfel, sub ochii noştri (neapărat citiţi) prinde contur o Utopie ficţională care ia faţa realităţii: „în loc ca romanele să ia naştere şi să existe în interiorul statului, statul trebuie organizat ca un construct literar şi încadrat în roman”. Şi fiindcă „Rusia beneficiază de o mulţime de scriitori talentaţi”, aceştia trebuie reuniţi „sub conducerea Ilustrului Romancier (e vorba de Dostoievski)” pentru ca proiectul să poată demara – căci „scrisul presupune un grad înalt de concentrare, concentrare care înnobilează, iar nobleţea aduce în cele din urmă pacea…”
Dar numai despre pace nu-i vorba în romanul lui Basara, istoria fiind privită din perspectivă morbidă, şi asta deoarece „Boala trebuie transformată în ideologie, într-o mişcare politică”. (În paranteză fie spus, cum să nu-ţi aduci aminte de un titlu celebru, Aceşti mare bolnavi care ne guvernează?!) Şi dacă la pag. 13 aflăm „că omul este în esenţa sa o maladie incurabilă”, spre final ni se dezvăluie că „în esenţă, există doar o singură boală – boala vieţii – pe care, din raţiuni de ordin practic, am numit-o boala Parkinson”.
Odată întoarsă ultima filă, simţi cum lectura te-a vaccinat împotriva a tot felul de iluzii & temeri, romanul fiind – oricât de contorsionat & labirintic s-ar prezenta – un adevărat galop de sănătate.
10 aprilie ’17
