„Să vrei pân’ la o mie, să poţi pân’ la o sută” (vorba poetului); nu ştiu cât şi-a propus să scrie Mihail Şişkin, cert e că romanul său Părul Venerei, Curtea Veche, 2013, constituie „cinci sute de pagini de plăcere pură” (NRK), astfel adeverind că, de la un moment încolo, cantitatea trece în calitate. Înainte să-l deschidem, amintesc că prozatorul rus, născut la Moscova în 1961, este singurul deţinător al celor trei mari premii literare ruseşti: „Russkii Buker” în 2000 pentru Vzeatie Izmaila, „Naţional’nâi Bestseller” în 2005 pentru Părul Venerei, şi „Bol’şaia Kniga” pentru Scrisorar în 2011.
„Noi suntem ceea ce spunem. (...) Voi fi ceea ce va fi trecut în procesul-verbal. Cuvinte”, şi anume – cuvintele refugiaţilor din diferite ţări, în special din spaţiul ex-URSS, „ţara în care în pat oamenii gem şi tac, numai cuvinte murdare, cele curate nu mai există”, pe care tălmaciul rus angajat într-un birou elveţian trebuie să le traducă zilnic, impregnându-se de „vieţile altora”. De unde şi senzaţia că „istoria este o mână, dumneavoastră sunteţi mănuşa. Istoriile vă schimbă ca pe mănuşi. (...) Oricum toţi am fost înlocuiţi. Tu nu eşti tu. Eu nu sunt eu. Noi nu suntem noi (...) suntem numai nişte mănuşi pe care ni le pun iarna istoriile, pentru a ne încălzi la ger”. Or, istorii în cartea lui Şişkin sunt cât încape, şi din Antichitatea greco-romană, şi din 1914, şi din Primul Război Moldial, şi din anii ’20-’30, şi din recentul război din Cecenia etc. Un singur exemplu :
„Întrebare: Aţi tras în copii?
Răspuns: Asta pentru ce vă interesează?
Întrebare: Pentru a ierta. (...)
Răspuns: Asta nu se poate ierta. (...) E încă un copil, dar ştie că noi, ruşii, l-am omorât pe tatăl lui. O să crească şi o să se răzbune. Şi n-o să ne ierte. (...) L-am luat şi am găsit în buzunarele lui zece cartuşe – toate gloanţele aveau vârfurile pilite. Dacă ajunge în corp, un asemenea glonţ acţionează ca o bombă. Băiatul ăsta (...) n-o să crească mare şi n-o să tragă în fiul meu.”
...şi mai există şi jurnalul unei dive centenare, Bella Dmitrievna, „într-adevăr foarte detaliat”, pe sute de pagini, dar şi amintirile tăcmaciului dintr-un trecut nu prea îndepărtat, al fricii totale, în care „de zgâlţâială sărise lacătul şi uşa vagonului de vite se deschise”, iar un deţinut „a început să strige că trebuia chemat gardianul, că altfel vor crede că au făcut asta singuri, că voiau să evadeze”.
Ergo, „timpul e literal, eu scriu pagina asta şi viaţa mea s-a lungit cu aceste litere, iar viaţa celui care citeşte acum literele acestea s-a scurtat (...) Rezultă că totul există şi nu există în acelaşi timp, mai bine spus, există, dar numai pentrru că eu scriu acum despre asta”. Vorba clasicului, „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!”
31 iulie ’17
