Linkuri accesibilitate

Un roman aproape lipsit de epic, şi totuşi atât de sfătos...

Ricardo Reis este unul dintre heteronimii lui Fernando Pessoa, pe care poetul lusitan l-a înzestrat cu o biografie şi ale cărui Ode cântau Antichitatea greco-latină; iată-l acum pe post de personaj, în romanul lui José Saramago (Premiul Nobel, 1998), Anul morţii lui Ricardo Reis, Polirom, 2008. „Ricardo Reis a fost primul meu Ferdando Pessoa – aveam vreo optsprezece ani când i-am citit odele...”, va mărturisi romancierul, ca peste patru decenii să declare, cu privire la cartea în cauză: „Intenţia mea a fost să îl confrunt pe Ricardo Reis şi nu numai pe el cu propria-i poezie, (...) cu un timp şi o realitate culturală care în realitate nu au nimic de-a face cu el”.

Bref, după 16 ani petrecuţi în Brazilia, unde se exilase în 1919, Ricardo Reis debarcă la Lisabona, s-ar zice chemat de dorul patriei – o Portugalie care se lasă vrăjită de Salazar, în plină ascensiune –, dacă n-ar fi vorba de-o telegramă a lui Alvaro de Campos, alt heteronim, anunţând moartea lui Fernando Pessoa. La doar câteva zile de la instalarea la hotel, se duce la mormântul poetului, din cimitirul Prazeres, iar la scurt timp deja Fernando Pessoa i se arată, într-o seară: „Se privesc cu simpatie, se vede că sunt mulţumiţi că s-au reîntâlnit după o îndelungată absenţă”. De-aici înainte romanul se întâmplă pe câteva planuri: într-unul, R. Reis colindă străzile Lisabonei; primeşte vizitele nocturne ale Lidiei, camerista de la hotelul unde s-a oprit; îi face curte, discret, Marcendei; este convocat la poliţie; îşi caută o gazdă şi îşi găseşte de lucru, ca medic suplinitor ş.a.m.d.; într-altul, se vede din când în când cu Fernando Pessoa, iar dialogul lor sună cam aşa: „Dacă cineva se uită la noi, pe cine vede, pe tine sau pe mine, Te vede pe tine, sau, mai bine zis, vede o siluetă care nu e nici tu, nici eu, O sumă a amândurora împărţită la doi, Nu, mai curând produsul multiplicării unuia prin celălalt”. Lucrurile se complică exponenţial odată cu invocarea celorlalţi heteronimi: „Tu nu te-ai înţeles niciodată prea bine cu el [Alvaro de Campos], Nici cu tine nu m-am înţeles niciodată prea bine, Nu ne-am înţeles niciodată prea bine unii cu ceilalţi, Era inevitabil, fiind diverşi”.

Un roman aproape lipsit de epic, şi totuşi atât de sfătos, de-ar fi să invoc fie şi o singură frază: „...probabil limba e aceea care-şi alege scriitorii de care are nevoie, îi foloseşte pentru a exprima câte o mică parte din ceea ce este, când limba va fi spus totul şi apoi va amuţi, sunt curios să văd cum va arăta viaţa noastră”.

25 septembrie ’17

XS
SM
MD
LG