La cei 70 de ani bătuţi pe muchie, Nicolae Rusu este un scriitor împlinit (romane – unele traduse în rusă şi cehă –, povestiri şi nuvele, proze scurte, mai încoace şi dramaturgie), care n-a încetat să se caute, şi chiar să se reinventeze. Nu atât „neobosita căutare a autenticităţii” (Iulian Ciocan) m-a convins în cazul recentului său roman, Puşlamielul, Junimea, 2017, cât miza (şi) pe scriitură, polifonică & în mai multe registre. Altfel spus, prozatorului tradiţionalist i-a luat locul unul conectat la modernitatea mileniului trei, şi care mânuieşte cu dexteritate mai multe tehnici narative (roman în roman, file de jurnal, audierea unei casete audio etc., etc.)
Întocmai ca „struţocămila” titlului, şi protagonistul romanului e unul „compozit”, ceea ce explică pseudonimul cu care-şi semnează textele, Fane Fana Turmaru Escuianu: „Fiinţa noastră e un conglomerat de gene moldoveneşti, de unde şi Fane… Ştefane, Mărita Ta, hai, la Putna nu mai sta!, apoi de gene greceşti, de aici şi Fana, de la Fanar, adică.. În Turmaru vei găsi un «tu», adică e vorba de turci, (…) dar şi maghiarii, adică «ma», dar şi ruşii, adică «ru» de aici şi… Tur-ma-ru…”, la care se adaugă, pe post de pană la pălărie, acea „combinaţie de nume moldo-valahe (…) adică Escu şi Ianu, Escuianu”; dar va exista şi un Fonariov, să fie clar!). Deloc întâmplător, aşadar, că „eroul nostru” se aşterne „supt vremi”, fiind consilier când la primul preşedinte, când la ultimul (alias, „Generalul”, în care-i lesne să-l recunoaştem pe V.Voronin), pretându-se la tot felul de mârşăvii şi punând la cale nenumărate intrigi. Mai treacă-meargă cu aventurile sale de „armăsar”, dar de-aici şi până la a pune la cale uciderea unei foste amante, Emilia, după ce că-i trimite iubitului acesteia nişte fotografii compromiţătoare, e totuşi prea mult – nu şi pentru Fane Fana! Altminteri, nu-i singurul personaj cu mai multe feţe, şi celelalte sunt atinse, mai mult sau mai puţin, de duplicitate, dacă nu cumva anume portretul colectiv al societăţii noastre răspunde la numele din titlul (o creatură „miciurinistă”, Puşlamielul), la fel cum şi diavolii sunt – nu-i aşa? – Legiune.
Roman din familia Hronicul-ui Găinarilor, Puşlamielul va avea, cred, viaţă lungă – ceea ce mă bucură (pentru carte!) şi mă întristează (pentru realităţile noastre, care fac actuală scrierea lui Nicolae Rusu) în egală măsură. Hélas, viaţa bate – complice, pe umăr! – ficţiunea…
26 februarie ’18
