Linkuri accesibilitate

Din categoria naraţiunilor „de citit dintr-o suflare”.

…există şi o geografie culturală, în care anumite oraşe sunt asociate unor trăiri sui generis; dacă – de la Thomas Mann citire – se moare la Veneţie, pentru francezul Philippe Besson Lisabona este oraşul ideal să-ţi faci travaliul doliului. Recentul său roman, Rătăcitori prin Lisabona, Polirom, 2016, se înscrie în categoria naraţiunilor „de citit dintr-o suflare”, cele 180 de pagini – altfel, destul de aerisite – întorcându-se în tot atâtea minute ale unei lecturi îndrăgostite.

„Scuze, pot să vă întreb ce faceţi în Lisabona?”, i se adresează, trecând peste politeţurile obişnuite, un tânăr francez femeii din holul hotelului, şi ea franţuzoaică, iar aceasta răspunde franc: „Îmi omor timpul. Ce altceva să faci?” Cum însă omul îi inspiră încredere, se prezintă: „Mă cheamă Hélène Villedieu”. „Eu sunt Mathieu. Încântat.” Din vorbă-n vorbă, Mathieu pomeneşte de cutremurul din San Francisco, iar replica femeii îl lasă pur şi simplu bouche bée: „Groaznic, da. Soţul meu a murit acolo”. Confesându-i-se în cursul câtorva seri, Hélène îşi face astfel travaliul doliului (de unde corpul lui Vincent aşa şi nu a fost descoperit sub dărâmături!); după care îi ridică mingea la fileu lui Mathieu, interpelându-l direct: „Cine v-a făcut fericit în Lisabona?”, iar răspunsul lui – „Diego Oliveira. Aşa îl chema” – nu pare s-o tulbure. („Nici măcar n-aţi tresărit”. „De ce-ar trebui să mă mir?”) Bref, „fiecare cu bărbatul vieţii sale”, dispărut într-un cutremur, al femeii; luându-şi tălpăşiţa, după ce i-a lăsat o scrisoare de adio pe masa de bucătărie, al tânărului. Or, dacă Mathieu nu poate face efectiv nimic pentru Hélène (decât doar s-o asculte), femeie se dovedeşte a fi mult mai întreprinzătoare… (nu deschid paranteza, spre a nu vă fura deznodământul).

Scurt pe doi, un roman care stă într-un schimb de replici, una mai trăită decât alta: „Moartea asta nu are sfârşit, înţelegeţi?” şi „Oare iubirea până când durează?”

3 aprilie ’17

XS
SM
MD
LG