Linkuri accesibilitate

Elizabeth STROUT. Numele meu este Lucy Barton


Un „scurt roman despre iubire, în special despre iubirea complicată dintre mame şi fiice”.

„Asta este o poveste despre o mamă care-şi iubeşte fiica. Imperfect. Pentru că noi iubim cu toţii imperfect”, spune personajul scriitoarei Sarah Payne despre cartea din care face parte, Numele meu este Lucy Barton, de Elizabeth Strout, Litera, 2017, un „scurt roman despre iubire, în special despre iubirea complicată dintre mame şi fiice, dar şi despre legăturile mai simple şi mai neaşteptate”.

Scris la persoana întâia, într-un „stil atât de sobru, de pur şi de profund, încât cartea are un aer de scriptură sau de sutră, doar că e foarte pământească şi lipsită de pretenţii” (Newsday), romanul începe într-o boxă de spital în care, după ce că nu s-au văzut ani în şir, Lucy Barton se trezeşte cu maică-sa la căpătâi: „Faptul că era acolo, că-mi folosea numele de alint, pe care nu-l mai auzisem de nu ştiu când, mă făcea să mă simt caldă şi plină de lichid, ca şi cum toată încordarea mea fusese un lucru solid şi acum nu mai era.” Timp de cinci zile şi cinci nopţi, cele două sporovăiesc – „Era sunetul vocii mamei cel după care tânjeam; ceea ce spunea nu conta. Aşa că am ascultat sunetul vocii ei…” –, dar tot demonii trecutului – unul de paria, de care Lucy a reuşit să scape, făcând o facultate, şi măritându-se departe de casă, mariaj pe care tatăl ei îl dezaprobă, căci soţul său e de origine germană, iar tatăl luptase în cel de-Al Doilea Război Mondial – revin în forţă, şi atunci urmează dialoguri ce-ţi sfâşie inima:

„– Mămico, mă iubeşti?

– Zgâtie, încetează.

– Haide, mamă, spune-mi!

– Zgâtie, pentru numele lui Dumnezeu!

– Mamă! Mă iubeşti, mă iubeşti, mă iubeşti?

A dat din mână înspre mine, uitându-se în continuare pe fereastră” – astea dat fiind că „amândoi părinţii mei dispreţuiau plânsul, şi e greu pentru un copil care plânge să trebuiască să se oprească, ştiind că, dacă nu se opreşte, lucrurile se vor înrăutăţi. Şi mama – în noaptea aceea, în rezerva spitalului – era mama pe care o avusesem toată viaţa…”

Dincolo de trama propriu-zisă, ceea ce m-a atins à vif este capacitatea de a fi necruţătoare – a personajului? a autoarei? – în scris, de unde şi această profesiune de credinţă, pe post de sfat: „Niciodată să nu-ţi aperi scrisul. (…) dacă îţi dai seama că protejezi pe cineva în timp ce scrii bucata asta, aminteşte-ţi un lucru: Nu o scrii bine.”

O carte bine scrisă, Numele meu este Lucy Barton. 12 februarie ’18

XS
SM
MD
LG