Linkuri accesibilitate

„Probabil cea mai ireproşabilă povestire din întreaga ei creaţie literară” (Sven Stolpe).

Anul 1914 poate fi numit, retrospectiv, şi anul romancierei Selma Lagerlöf (1858 – 1940) – după ce că-n 1909 a fost în-Nobel-ată, iat-o acum intrând în Academia Suedeză (şi una, şi alta – în premieră absolută pentru o femeie), şi totodată publicând Împăratul Portugaliei, Humanitas, 2017, „probabil cea mai ireproşabilă povestire din întreaga ei creaţie literară” (Sven Stolpe).

„Jan devenise alt om din clipa în care-i pusese fetiţa în braţe”, de unde „înainte fusese destul de nesuferit şi ursuz cu el însuşi”; or, schimbarea e atât de totală, încât abia paternitatea – nedorită la început – face ca „să-i bată inima”, apoi să-şi numească fata: Klara Fina Gulleborg, alegându-i „chiar soarele ca naş”. Lumea nu poate să nu observe că „era ceva neobişnuit cu fetiţa din Skrolycka şi tatăl ei. Păreau tăiaţi dintr-o bucată şi-şi citeau unul altuia gândurile…”

Şi tocmai această legătură trebuie să se rupă, când fata de 18 ani se hotărăşte să plece să-şi ia de lucru la Stockholm, pentru a răscumpăra casa părintească din care noul stăpân al ţinutului, Lars Gunnarsson, ameninţă să-i scoată. „Ce frumos din partea fetiţei lui! îşi zice Jan. Dar cum o să poată trăi dacă ea pleacă de lângă el? Cum?” Iar naratoarea adaugă: „Întocmai cum se opreşte mecanismul unui ceas după o lovitură puternică, tot aşa i se oprise şi lui inima când o văzuse pe Klara Gulla desfăcându-şi braţele ca să cuprindă lumea întreagă”. Este momentul când, dintr-un simplu ziler, Jan din Skrolycka se metamorfozează (în imaginaţia lui, dar prezentându-se astfel şi celorlalţi) în „Împăratul Johannes al Portugaliei, şi cel care nu vrea să-i recunoască rangul n-are ce vorbi cu el”. De-aici încolo, un fel de Don Quijote scandinav, slăvindu-şi Doamna inimii sale, nimeni alta decât Klara Gulla, trăieşte printre semeni, şi chiar dacă-şi dă importanţă („Însă acum, odată cu înălţarea fetiţei la rang de împărăteasă, alta era situaţia lui”), o face tot pentru a-i ajuta pe alţii: „Fetiţa mea mă face atât de fericit! Nu ţi se pare că-i frumos din partea ei să ne trimită în pădure ca să-l mântuim pe cel care a răspândit atâtea minciuni despre ea?”

Ce noroc că nu-i de faţă în clipa când Klara Gulla se întoarce, după 15 ani, iar la vederea unui „biet bătrânel” purtând „pe cap o caschetă de piele cu un mănunchi de pene”, „scoase un ţipăt şi fugi înăuntru la Kattrina:

  • Cine e? Tata? A înnebunit?
  • Da, spuse Kattrina. (…) Tatăl nostru i-a luat minţile pentru că i-a fost milă de el.”

…Şi această răsturnare spectaculoasă, din final, după ce că bătrânul pierise înghiţit de ape, în încercarea de a-şi „salva”, o ultimă oară, fiica: „Dar auzind vestea că Jan din Skrolycka fusese găsit exact la timp ca să fie pus în acelaşi mormânt cu Kattrina, li se păru tuturor că întâmplarea era atât de frumoasă şi de extraordinară, că voiau şi ei să vadă cum cei doi soţi se reunesc în moarte”. 29 ianuarie ’18

XS
SM
MD
LG