De la Tzara mea, cercetând (pentru a nu se lăsa prinsă în) Capcanele identităţii, la Limba de hârtie, Cartier, 2017, parcursul eseistic al Tamarei Cărăuş este unul „sans fautes”, iar mizele – din ce în ce mai mari. (De bună seamă, după Cuvânt împreună despre rostirea românească a lui Constantin Noica sau Limba păsărilor de Andrei Pleşu – ca să nu mai zic de Limba salvată a lui Elias Canetti –, ce-ar mai fi de spus?!...)
Structurată în trei părţi – Hârtia, Rana, Legea – şi un Epilog: Love Story, cartea se vrea un Bildungsroman intelectual din care trama narativă a fost dacă nu epurată, cel puţin redusă la strictul necesar: de la anii de ucenicie („un caiet de cuvinte, început la 12 ani, s-a numit şi caiet de calificare culturală”) la vârsta când îi învaţă minte pe ceilalţi (iar reacţiile acestora, de tipul „cinticrezi”, nu întârzie: „Limba mea – comoara scoasă din adâncuri şi pe care o dăruiam celor cu care vorbeam – provoca violenţă...”), totul este consemnat cu o luciditate dureroasă, pe ici-colo „asezonată” cu ceva umor, şi bineînţeles proiectat într-un context istoric naţional („anul 1989”, când – vorba vine – „Dumnezeu a fost român”), iar unde e cazul, in illo tempore bibleice.
Că tot pomeneam de Biblie – magistrală afirmaţie: „Cine vorbeşte o limbă o şi locuieşte, iar şiboletul îi este parola de acces, semnul apartenenţei, dar şi al excluderii (...). Înscrierea diferenţei nu e una biologică, în corp, (...) nu este o facultate înnăscută, ci efectul unei ucenicii şi al unei alianţe. Şibolet e o legătură dintre loc şi limbă”, în cazul moldovenilor acesta stând sub semnul – de la Dimitrie Cantemir citire – „feciorilor de babă”: „Dacă în graiul moldovenilor de astăzi «ghine» şi «chiatră» este şi pronunţia bărbaţilor, şi a femeilor, atunci victoria femeilor e deplină: bărbaţii rămân captivi în poala mamei. Diferenţa sexuală în pronunţare s-a pierdut, devenind toţi «feciori de babă»”.
Dintre toate consideraţiile autoarei, mai cu seamă cea referitoare la „sărăcia limbii” în cazul literaturilor minore mi se pare demnă de reţinut & pusă în practică: „Imun la figuri de limbaj, (...) Kafka a fost influenţat de sărăcia limbii germane din Praga, doar că într-o manieră inversă. Limbajul lui Kafka a devenit «germana pragheză personală» (Wagenbach) – o limbă purificată, corectă, sobră, dar expresivă şi flexibilă, unde nimic nu sună a hârtie, simulacru sau artificios, dimpotrivă, Kafka «extrage din germană lătratul câinelui, tusea maimuţei şi bâzâitul cărăbuşului» şi construieşte «o sintaxă a strigătului» (Deleuze & Guattari)”.
Într-un cuvânt, Tamara Cărăuş dă glas „nevoii de strigăt a limbii”.
28 august ’17
