Linkuri accesibilitate

Clarice LISPECTOR. Aproape de inima vijelioasă a lumii


O cartea care instituie o scriitură, aş zice, mallarmeană în demersul ei de căutare a cuvântului originar...

Geniile precoce sunt apariţii meteorice – de regulă, „explodează” în prima carte, apoi fie dispar fizic (Alain-Fournier, mort chiar la începutul Primului Război Mondial, după ce tipărise, în 1913, Grand Meaulnes), fie se subţiază până la a deveni propria lor umbră (Françoise Sagan, după Bonjour tristesse). Clarice Lispector (10 decembrie 1920 – 9 decembrie 1977) debutează cu un roman atins de geniu, Aproape de inima vijelioasă a lumii, Univers, 2014, pentru a sfârşi en apothéose, 33 de ani mai târziu, cu Ora stelei, apărută postum.

Publicat la nici 24 de ani, în 1944, şi având un motto din Portret-ul artistului la tinereţe, de James Joyce, de unde şi titlul romanului său, Aproape de inima vijelioasă a lumii este cartea care instituie o scriitură – aş zice mallarmeană în demersul ei de căutare a cuvântului originar –, asumată ca atare: „…pentru că în momentul când încerc să vorbesc, nu numai că nu exprim ce simt, dar ce simt se transformă lent în ce spun. Sau, în orice caz, ce mă face să acţionez nu este ce simt, ci ce spun”. În centrul naraţiunii, Joana, o fetiţă care de mic copil cuvântă (la întrebarea tatei: „Cum reuşeşti să faci poezii aşa de frumoase?”, răspunde: „Nu e greu deloc, trebuie doar să le spui”), şi care simte de timpuriu cum „dulceaţa copilăriei dispărea în ultimele ei trăsături”, totodată conştientizându-şi condiţia – ierte-mi-se jocul de cuvinte – (yin)umană: „M-am întors la corpul meu. Când mă surprind în adâncul oglinzii, mă sperii. Cu greu pot ajunge să cred că am limite, că sunt ceva conturat şi definit. Mă simt risipită în aer, gândind înăuntrul fiinţelor, trăind în lucruri dincolo de mine însămi” (şi, ceva mai jos: „Ce contează mai mult, să trăieşti sau să ştii că trăieşti?”). Rareori fuziunea dintre fiinţa care scrie şi corpusul textului propriu-zis este atât de totală (soţul Otavio va spune la un moment despre Joana: „vorbeşte în termeni atât de precişi că te îngrozeşte”; şi replica Joanei, pe măsură: „Şi partea cea mai curioasă este că, în momentul când încerc să vorbesc, nu numai că nu exprim ce simt, dar ceea ce simt se transformă lent în ceea ce spun”); iar dacă ar fi să-i trec pe blazon o deviză, aş ezita între „Şi a fost într-atât de mult corp, încât a devenit spirit pur” şi „Teama de a nu iubi, mai rea ca teama de a nu fi iubit…”, care formează împreună un soi de… CaPajură!

Despre Clarice Lispector s-a spus mereu că „arăta ca Marlene Dietrich şi scria ca Virginia Woolf” (The Telegraph); or, scrisul ei este atât de personalizat-feminin, încât autoarea ar avea tot dreptul să-şi spună, fără a forţa gramatica: „Eu, genia!”

5 martie ’18

XS
SM
MD
LG