Linkuri accesibilitate

O ditamai catedrală ale cărei pereţi interiori sunt acoperiţi cu rafturi de bibliotecă.

Dacă n-am avut nici tu Renaştere, nici tu Clasicism ca-n Europa Occidentală, iar la capitolul Romantism Mihai Eminescu tocmai încheia şirul Marilor Romantici, stăm bine cu Decadentismul, cum o demonstrează cu brio Adrian Ciubotaru în eseul Sfârşit de secol românesc. Decadentismul literar şi ideea de decadenţă, Ştiinţa, 2016. Marca A.C. se impune prin „documentaţia riguroasă, precizia terminologică, perspicacitatea analitică şi coerenţa demonstraţiei, dar şi eleganţa scriiturii”, afirmă Lucia Ţurcanu, la rându-i autoarea studiului (înrudit ca tematică) Manierismul românesc. La acestea, eu unul aş adăuga şi viziunea de ansamblu, de „arhitect al modernităţii”, materializată în structura cărţii: Argument, Prolegomene, cinci capitole (nu le enumăr aici, din lipsă de spaţiu), În loc de concluzie, Bibliografie, Apendice. Bref, o ditamai catedrală ale cărei pereţi interiori sunt acoperiţi cu rafturi de bibliotecă.

Cât despre stilul auctorial, voi cita două fragmente, primul referitor la proză, şi cel de-al doilea la poezie, spre edificare:

„Autorul romanului este un «Despot-Vodă al contemplaţiei», un «vizionar» ce a presărat pe aripile de flutur ale universului balcanic polenul inefabil al rafinamentului estetic, sublimând modul de trăire artistic al realităţii printr-o scriitură în care totul este deturnat de la firesc, deşi nimic nu pare a fi mai autentic în planul expresiei şi al sensibilităţii decât acest fel de a privi la realitate prin apele violete, enigmatice şi crepusculare ale unei oglinzi ce se încheagă din percepţia bizară, deformat-teatrală, iluzionistă şi mistificatoare a unui artist deprins cu senzaţia rară, cu uneltele şi filtrele livrescului, cu fantasmele emblematice ale trecutului şi cu voluntarismul condiţiei de damnat”. Nu-i aşa că l-aţi recunoscut pe Mateiu I. Caragiale?

„Înainte de a deveni autor, artistul decadent este, acolo unde decadentismul e autentic, personajul căruia propria sa poezie îi va dedica un cult, camuflând icoana lăuntrică în retorică, în etalarea studiată a gesturilor (de regulă, la George Bacovia; sporadic, la alţi poeţi). Jocul măştilor e un joc rafinat şi subtil, e un ritual ce se înscrie în bizara ceremonie a ascunderii autenticului în inautentic”.

Recurgând la un termen heraldic ce i-ar fi făcut plăcere lui Mateiu I. Caragiale, aş zice că eseul lui Adrian Ciubotaru e mai mult decât o cercetare ştiinţifică – e chiar o blazonare!

4 decembrie ’17

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG