Linkuri accesibilitate

După ’90 scriitorul originar din Bucovina s-a tot distanţat, trăind o vreme în India şi Noua Zeelandă, apoi în SUA, de literele române.

Pe orbita revelaţiei, Junimea, 2017, este cartea cu care Vasile Andru (22 mai 1942 – 21 octombrie 2016) intră în postumitate, după ce că tot el şi-o anticipa: „...mă consider un scriitor postum. Am ocazia să văd cam ce soartă postumă îl aşteaptă pe un scriitor. (...) Simţământul postumităţii aşadar nu-i problemă de vârstă, ci de distanţare”. Or, după ’90 scriitorul originar din Bucovina s-a tot distanţat – şi geografic, trăind o vreme în India şi Noua Zeelandă, apoi în SUA; şi spiritual, odată „cu experienţa isihiei şi iniţiere în sofrologie” – de literele române, „rezist[ând] presiunii interioare de a scrie un nou roman”, chit că atunci „când reeditez o carte, aproape că o rescriu”.

O duzină de texte, mai degrabă confesive, totodată mustind de idei, lui Vasile Andru i se potriveşte formula lui N. Steinhardt, un alt om îndumnezeit, „prin alţii spre sine” – fie că scrie despre o „Întâlnire cu Doamna Raisa Gorbaciova”, sau evocă o „Vizită la Ion Ladea”, sau cum „Am învăţat-o pe Regina Ana patru cuvinte româneşti”, sfătuind „Cu Părintele Stăniloae, despre experienţe spirituale”, autorul vede dincolo de aparenţe, în căutarea „Ierusalimului neintegrat în Carpaţi” (Mario Sorin Vasilescu). Dintre numeroasele destine evocate în paginile cărţii, îl reţin pe cel al pictorului George Lovendal, care „a salvat Voroneţul de trei ori. Prima dată prin 1930. Mitropolitul Bucovinei, Puiu Visarion, a dat dispoziţie să se «modernizeze» pictura mănăstirii nordice, sau să se repicteze! George Lovendal îl prinde pe mitropolit în flagrant cu o doamnă oacheşă, drept care îl şantajează să-şi retragă ordinul de deteriorare a mănăstirii. A doua oară, Ana Pauker a vrut să vândă americanilor două mănăstiri, între care şi Voroneţ. Lovendal merge la C.C., pledează într-un climat periculos. Declinul Anei Pauker i-a adus succes cauzei. A treia oară, prin anii 1960 sau 1962...”, când „Baronul a avut o contribuţie, ştia arta temporizării”. Şi acest „detaliu pitoresc: unii sfinţi de la Voroneţ au ochii scoşi. Ţăranii luau praf din ochii pictaţi ai sfinţilor şi folosesc acest praf în boli de ochi” („Cu ultima baronesă Lovendal, despre legenda familiei şi unele detalii sângeroase”).

Alte figuri evocate, una şi una: mitropolitul Antonie Plămădeală, părintele Ilie Cleopa, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Ioanichie Balan, dar şi câţiva colegi literaţi, printre care se remarcă romancierul Radu Mareş, şi el originar din Bucovina.

La capătul lecturii, citesc cu alţi ochi rândurile: „Acum ştiu că postumitatea nu-i cel mai rău lucru, dimpotrivă. (...) e bine, e sănătos să afle omul în timpul vieţii, prin oarece notorietate, că va avea postumitate, suflet”.

23 octombrie ’17

XS
SM
MD
LG