Linkuri accesibilitate

Două destine paralele – al pensionarului Visarion Rufuş, şi al Ninei, lucrătoarea de la Ambasada Germaniei din Bucureşti –, care nu se intersectează decât printr-un... câine de rasă.

„...eu cred că nu există decât viaţă. Moartea mi se pare doar carburantul necesar ei. Pentru că ce face ea? Transformă unele lucruri în hrană pentru celelalte. Atenţie, în hrană! Deci nu în mâncare... Suntem martorii tăcuţi ai unui mare ospăţ”, perorează în autocarul cu pensionari vilegiaturişti preelectorali Profesorul, unul dintre personajele romanului Ospăţul, de Călin Torsan, Casa de pariuri literare, 2016, după ce că tot el definise cum funţionează, mai nou, politica: „Prin distragere, adică distracţie; şi prin diversiune, adică divertisment”.

Cu o scrupulozitate de detectiv particular, Călin Torsan urmăreşte două destine paralele – al pensionarului Visarion Rufuş, şi al Ninei, lucrătoarea de curând divorţată de la Ambasada Germaniei din Bucureşti –, care nu se intersectează decât printr-un... câine de rasă, Arion Rufus în termeni ştiinţifici (atenţie la simetria fonetică!); primul va ajunge homles, după ce l-a jucat pe degete Conex în excursia de-o zi la Istanbul, cea de-a doua va pleca la Frankfurt, să-şi refacă viaţa, nu înainte de a primi în dar un căţel de rasă de la un fost iubit, pe care i-l lasă aceluiaşi odios Conex, căruia îi vinde în grabă (deci, ieftin!) apartamentul, condiţionând să-i găsească un stăpân bun. Ironia sorţii face ca Visarion Rufuş să-şi întâlnească „dublul”, câinele de rasa Arion Rufus, la o gunoişte, disputându-şi aprig un pachet de mâncare, şi abia după ce omul (săturat) îi aruncă nişte oase, devin de nedespărţit. Literalmente, pe viaţă şi pe moarte – doar că viaţa bărbatului se va hrăni, în cele din urmă, din moartea câinelui pe care-l ucide cu aceeaşi mână cu care i-a aruncat, cândva, oasele: „Visarion muşca cu poftă din carnea aţoasă. Din barbă îi picura puţină, câtă mai rămăsese din corpul slăbit al animalului, grăsimea topită în limbile focului. Nu se gâdea la nimic, nici măcar la foamea care-i răpise minţile, dar auzise aievea, de undeva de aproape, vocea Profesorului cunoscut în Turcia”.

Scris absolut savuros, alternând pagini ce-ţi lasă gura apă cu altele care-ţi întorc stomacul pe dos, Ospăţul lui Călin Torsan nu-i o nouă Moartea căprioarei (cu acel: „Mănânc şi plâng. Mănânc”), ci replica – peste veac – la Foamea lui Knut Hamsun.

10 iulie ’17

XS
SM
MD
LG