Hotărât lucru, luna mai este – nu doar în Republica Moldova, ci şi în fostele republici ale URSS, mai puţin Ţările Baltice – luna drapelelor scoase la paradă. Or, se ştie – de la celebrul istoric francez Michel Pastoureau, autor al monumentalului Traité d’héraldique, citire – nimic mai grăitor ca un drapel, căci un stindard mu este niciodată mut, şi nici neutru. Ca orice semn, emblemă, culoare, un steag nu există niciodată izolat; el nu trăieşte şi nu capătă sens decât în cazul în care este asociat sau opus altui drapel. În consecinţă, nu e posibil să existe o ţară fără drapel: chiar dacă o ţară refuză să adopte un drapel, alte ţări îi atribuie din oficiu unul sau consideră că lipsa drapelului echivalează cu un drapel. De bună seamă, din punct de vedere semiologic, absenţa emblemei este o emblemă. Cu toate acestea, relaţiile de asociere, de contrast sau de poziţionare dintre diverse drapele se exprimă prin alegeri de ordin istoric şi cultural, şi nu doar structural. Ele necesită o analiză ce se situează în spaţiu şi timp, dat fiind că emblematica nu se reduce niciodată la un pur sistem semiologic, străin de orice substrat istoric sau antropologic.
Dat fiind că s-a impus la scară planetară codul european de vexilla orbis terrarum, sunt numeroase dificultăţile în găsirea motivaţiilor pentru figurile şi culorile ce compun un drapel în ţările din Africa, Asia sau America de Sus ce şi-au dobândit independenţa de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, la fel şi cele apărute în primul deceniu al secolului XXI. Aici, drapelul a apărut adeseori în timpul luptelor armate contra statului occidental invadator sau colonizator. La origine un simplu semn de aliniere al unui grupuscul insurecţional – dar, graţie acestui fapt, înzestrat cu o încărcătură simbolică forte –, drapelul devine puţin câte puţin emblemă oficială a unei mişcări mai vaste, apoi, odată victoria asigurată şi independenţa cucerită, drapelul oficial al unui stat. De-acum înainte, puţină lume îşi mai aminteşte sau vrea să-şi amintească de contextul, motivele şi semnificaţiile care au primat în alegerea culorilor şi a figurilor ce compun acest drapel. Odată pacea revenită, urmată de tratatele „de ajutor şi prietenie” încheiate cu opresorul de altădată, este mai bine să uiţi sau să ocultezi anumite alegeri sau idei. Un stat nou trebuie să aibă un drapel „propriu”, altfel spus, paşnic şi nu agresiv, ca faţa spre viitor şi nu spre trecut. De unde şi un număr anumit de reajustări şi, mai cu seamă, de reinterpretări. Drapelul nu este schimbat, doar că se explică altfel figurile, se reinterpretează culorile, se solicită o altă simbolica cu privire la ideile de pace, libertate, fraternitate, prosperitate ş.a., ş.a.m.d. Şi apoi, de-a lungul deceniilor, oamenii sfârşesc prin a crede şi prin a uita motivele şi mizele originale ale drapelelor în cauză.
Nu în ultimul rând, orice drapel pune problema raportului dintre stat şi naţiune. Dar este dificil de spus care dintre aceste două entităţi este astăzi emblematizată de drapel cu prioritate. Se vorbeşte aproape mereu de „drapel naţional”, dar anumite texte constituţionale, ce provin de la autoritatea statului, sunt cele care îl definesc şi stabilesc sau controlează întrebuinţarea lui. Drapelul este un simbol oficial cu care nu este licit să faci ce-ţi trece prin cap. Cu toate acestea, distanţa este uneori una importantă dintre fapte şi drept, iar în practică drapelul este supus unor rituale ce nu au nimic oficial, nici statal. Statul ar vrea să deţină monopolul drapelului, atât că lucrul acesta rămâne o utopie, cel puţin în ţările democratice. Şi asta deoarece drapelul aparţine mai cu seamă naţiunii. În orice competiţie sportivă, bunăoară, orice suporter al echipei naţionale se simte legitim în drept să agite drapelul ţării sale, respectiv să-l abandoneze, să-l calce în picioare în caz de înfrângere. Toate ritualurile sportive, festive, comemorative, ideologice, politice etc. ce aduc în scenă drapelele naţionale ar merita să fie cercetate în detaliu. Drapelul unei ţări nu se deplasează doar cu ocazia sărbătorii naţionale, a unor ceremonii militate sau pentru a participa la liturghia statului. O mulţime de alte circumstanţe îl solicită în mod imperativ, atât în interior, cât şi în exterior.
Probabil pentru numeroşii demonstranţi de 1 şi de 9 Mai, drapelul roşu este considerat „acasă” indiferent de ţara în care are loc demonstraţia & Parada Victoriei; mă întreb dacă-l vom mai vedea şi pe 19 mai, când pionierii – lui Voronin? ai lui Dodon? cine să-i mai deosebească?! – vor depune flori la monumentul lui Lenin de la EREN. Între timp, socialiştii fac mari eforturi să arboreze drapelul roşu, cu steaua de la Kremlin, pe primăria Chişinăului, în data de 20 mai; pe când, pe dreapta, un candidat al „partide naţionale” îşi drapează o literă a numelui cu tricolor.
Parada drapelelor continuă…