Linkuri accesibilitate

În istoria revoltelor anticomuniste din Europa de Est și Centrală, momentul Brașov 1987 a avut o semnificație majoră.

A fost o mișcare spontană a clasei muncitoare industriale, deci a acelui grup social pe care Ceaușescu și PCR pretindeau că îl reprezintă. În fapt, muncitorimea a fost, sub comuniști, o clasă asuprită feroce. Grevele erau interzise, informatorii roiau în întreprinderi, se trăia sub zodia unei permanente curbe de sacrificiu.

Sediul Comitetului Județean al PCR a fost devastat, broșurile abjecte și portretele lui Ceaușescu au fost azvârlite efectiv în stradă și călcate în picioare. Acelea au fost câteva ceasuri de libertate și demnitate a căror semnificație contextuală nu avem voie să o ignorăm. Regimul a răspuns cu maximă brutalitate sfidării revoltaților de la „Steagul Roșu” și din alte uzine ale Brașovului. Panicați, activiștii și securiștii au cerut ajutoare de la București. Liderii revoltei au fost hăituiți, arestați, schingiuiți. Șeful Securității, direct implicat în acea represiune, era „generalul” Iulian Vlad, recent răposat și celebrat de negaționiști drept un „mare român”. Au urmat condamnări și deportări în alte zone ale României. Toate acestea se petreceau în plină Primăvară moscovită, așadar în plină destalinizare. În Polonia, Solidaritatea era la un pas de fi din nou legalizată. Întreaga regiune era în plină fierbere. La București, însă, paralizia sistemică și un delirant cult al personalității păreau inexpugnabile. Ambițiile faraonice ale cuplului Ceausescu era urmărite obsesiv. Continuau lucrările la construcția „Casei Poporului”, edificiu grotesc menit să imortalizeze „Epoca de Aur”. „Cel mai iubit fiu al poporului” ignora cu superbie realitatea, Securitatea îi furniza informații distorsionate, pe plan internațional era tot mai izolat. In discuții private, Gorbaciov il numea „Adolf al nostru”.

În 30 decembrie 1987, Elena Ceaușescu, numărul doi al regimului dinastic, prim-vice-prim-ministru, membră a Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv, șefa Comisiei de Cadre a partidului, rostea un discurs consacrat împlinirii a 40 de ani de la lovitura de stat care a dus la abolirea monarhiei constituționale. Niciun cuvânt, firește, despre tensiunile sociale din țară. Triumfalism bombastic, găunos și steril, lozinci obosite, senilitate politică. Era un spectacol dezolant al unei dictaturi decrepite. Se aplauda mecanic, dar fețele activiștilor trădau frica. Toți știau că Brașovul fusese repetiția generală, că lucrurile nu puteau continua în același stil aberant. Ceaușescu, însă, n-a priceput nimic din acele evenimente. A rămas până la sfârșit fidel modelului de cazarmă al unui socialism polițienesc. În decembrie 1989, la Timișoara, apoi la București și în celelalte orașe, revolta s-a transformat în revoluție.

XS
SM
MD
LG