Linkuri accesibilitate

Lovitura de stat bolșevică din Rusia și dilemele României, octombrie-noiembrie 1917


Comandamentul Corpului IV Armată, Iași, începutul secolului XX

În urma eșecului acțiunii inițiate de generalul Kornilov, primul-ministru socialist al Rusiei, Kerenski, se salvase pe moment. Însă prestigiul lui avea să se prăbușească. Cei care au câștigat de pe urma acestor tulburări au fost radicalii. Criza de autoritate se manifestase în Rusia de-a lungul primăverii și verii anului 1917 și continua să crească. În toamnă ea a atins cote maxime. Conflictele politice, sociale și etnice erau la ordinea zilei. Societatea rusă se polariza.

Ceea ce îi preocupa pe cei mai mulți ruși era atitudinea față de război și pace. Forțele politice care susțineau guvernul provizoriu de la Petrograd voiau continuarea războiului, atât din considerente patriotice și de susținere a schimbărilor democratice după revoluția din februarie, cât și în ideea că Rusia trebuia să-și onoreze obligațiile asumate față de Aliați. De cealaltă parte, bolșevicii și alte grupuri radicale susțineau încheierea grabnică a păcii. Pentru oamenii sătui de război și de privațiunile generate de acesta, ultima propunere părea singura acceptabilă.

Dintre bolșevici cel care părea să aibă cea mai mare voință de putere era Vladimir Ilici Lenin. După 17 ani petrecuți în străinătate (dacă facem abstracție de o scurtă perioadă în 1905-1906, când s-a aflat în Finlanda, atunci parte a Rusiei), în aprilie 1917 Lenin a plecat din Elveția și s-a îndreptat spre Petrograd. El a trecut prin teritoriul german într-un „vagon sigilat”; de fapt, a fost sprijinit de germani, care sperau că liderul bolșevic și partidul său puteau cauza probleme în Rusia. După tulburările din luna iunie 1917, când bolșevicii eșuaseră în tentativa lor de a înlătura guvernul provizoriu, Lenin devenise convins că partidul său nu putea ajunge la putere decât printr-o lovitură militară. A dus o luptă în interiorul propriului său grup politic pentru a-și impune punctul de vedere, iar în cele din urmă a avut câștig de cauză.

Lovitura de stat bolșevică s-a produs la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 în Petrograd. Ceea ce s-a întâmplat atunci a fost supus în deceniile care au urmat unei mistificări astăzi bine cunoscute. Probabil cel mai cunoscut instrument propagandistic a fost filmul lui Serghei Eisensestein, Octombrie: Zece zile care au zguduit lumea (1927), care înfățișează mulțimi luând cu asalt Palatul de Iarnă, unde se găsea guvernul provizoriu. În realitate, preluarea puterii de către boleșvici a fost o tipică lovitură de stat, desfășurată într-un context favorabil. Decretele emise de bolșevici imediat după preluarea puterii, cum au fost cel asupra pământului sau cel asupra păcii, ambele emise la 26 octombrie/8 noiembrie 1917, au jucat un rol important în dezintegrarea armatei ruse și în încheierea armistițiului cu Puterile Centrale în perioada imediat următoare. Bolșevicii stăpâneau instrumentele propagandei și nu au ezitat să le folosească pentru a-și consolida puterea. Cum nu au ezitat să folosească teroarea ca mijloc de guvernare.

Represiunea bolșevică a început în Rusia la scurt timp după lovitura de stat. Oponenții politici au fost arestați în număr mare, au fost reintroduse cenzura și pedeapsa cu moartea, a fost creată o temută poliție politică, CEKA. În același timp, utilizarea politicii răzbunării unor clase, a unor categorii sociale asupra altora a jucat un rol esențial în consolidarea puterii bolșevicilor. Istoria violentă își continua marșul prin Rusia și avea să o facă și în țările vecine.

Bolșevicii credeau, în acord cu doctrina lor marxistă, că revoluția din Rusia avea o șansă dacă se extindea și în alte țări, în special în vestul dezvoltat, unde muncitorimea industrială era numeroasă. Pentru a câștiga răgazul necesar consolidării puterii în Rusia, bolșevicii au demarat tratativele cu Puterile Centrale în vederea încheierii unui armistițiu.

Trupele ruse aflate pe frontul românesc – constituite în Armatele a 4-a, a 6-a, a 8-a și a 9-a, plus în structuri de aprovizionare – nu puteau scăpa de influența schimbărilor politice din Rusia. Bolșevicii aveau o influență redusă la nivelul comitetelor revoluționare superioase. De fapt, aici exista o ostilitate vizibilă față de bolșevici. În schimb, la nivelele inferioare influența lor era destul de importantă și în creștere. Comandamentul rus de pe frontul românesc era în mod cât se poate de clar antibolșevic. Generalul Dmitri Șcerbacev a reușit, pe de o parte susținându-i pe ucrainenii care își constituiau unități naționale (au existat chiar demersuri de ucrainizare a frontului), pe de alta având sprijinul francezilor și românilor, să întârzie o perioadă preluarea controlului asupra comandamentului ruse din România de către bolșevici. Un rol important în același sens l-a avut căpitanul baron Emanuel Tisenhausen, comisarul guvernului provizoriu pentru frontul românesc, un vechi socialist, dar antibolșevic pe față.

Decretele lui Lenin amintite anterior, în special cel al păcii, au dat în cele din urmă lovitura de grației trupelor ruse, inclusiv celor din Moldova. În noiembrie 1917 au început tatonările între guvernul bolșevic și germani în vederea încheierii unui armistițiu general pe frontul de est. În diferite porțiuni ale frontului românesc s-au încheiat armistiții între forțele ruse și cele germano-austro-ungare, mai ales după ordinul dat în această privință de Lenin în noiembrie. Dezertările luaseră oricum proporții de masă, uneori unități întregi părăsindu-și pozițiile. De teama rămânerii fără trupe a unor întinse segmente de front, dar și pentru a asigura liniștea în spatele acestuia, Armata Română a fost nevoită să intervină. Recursul la arme nu a lipsit, dar până în decembrie 1917 cazurile de acest fel au fost rare și de mică amploare.

Regele Ferdinand, Regina Maria si copiii în timpul războiului
Regele Ferdinand, Regina Maria si copiii în timpul războiului

Demersurile cabinetului Lenin de a încheia armistițiul cu Puterile Centrale îi preocupau pe decidenții politici și militari români în mod deosebit. Era de domeniul evidenței că un armistițiu încheiat de ruși punea România în fața următoarelor opțiuni: fie continua războiul, fie încheia armistițiul. Prima alegere presupunea că guvernul și instituțiile centrale, casa regală, armata și civilii care voiau și puteau se retrăgeau în sudul Rusiei, fără să știe ce îi aștepta acolo. În cazul celei de-a doua posibilități, adică încheierea unui armistițiu, era încălcat tratatul cu Antanta din august 1916, prin care semnatarii se angajau să nu semneze pace separată. Or, încheierea armistițiului ducea tocmai la pace separată. Dilemele românilor au fost exprimate în diverse cercuri și ocazii, inclusiv în discuțiile aprinse din Consiliul de Miniștri; ele sunt consemnate în jurnalele sau memoriile unor contemporani, cum ar fi cele ale reginei Maria, ale lui Gheorghe Gh. Mârzescu sau I.G. Duca. Aliații insistau ca România să nu încheie pace separată, amintind de înțelegerea din vara anului precedent, în baza căreia românii intraseră în război; ilustrativă este corespondența între Georges Clemenceau, primul-ministru al Franței, și Ion I.C. Brătianu, primul-ministru al României. Situația geostrategică a României era dificilă, iar marja ei de manevră limitată.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG