Linkuri accesibilitate

Dimensiunea subiectivă a istoriei politice


Oricât ar părea de ciudat, ca elev, viitorul lider al organizației comuniste de tineret a României, cel care raporta secretarului general bucuria de a îndeplini „mărețele obiective”, Nicu Ceaușescu era complet apatic, chiar flegmatic din punct de vedere al militantismului revoluționar. Pe scurt, il s’en fichait. Altele erau preocupările, frământările, nevrozele și pasiunile sale. De fapt, stau și mă întreb dacă a devenit membru UTC în acea perioadă ori a fost pur și simplu „cooptat” odată intrat la facultate, ipso facto, ca membru al UASR. Până în 1969, UTC-ul fusese ca și inexistent în școli. Ședințele aveau loc o dată la trei luni și nu durau mai mult de jumătate de oră. După august 1968 însă, Ceaușescu senior a ținut să resusciteze vigilența și să reintroducă metodele de îndoctrinare din trecut. Ion Iliescu l-a servit cu zel, ca prim-secretar al CC al UTC și ministru al tineretului. În primăvara anului 1969, au fost adoptate deciziile de „intensificare a muncii în rândurile tineretului”, ceea ce a dus la obligativitatea ședințelor lunare, a informărilor politice, etc. Chiar și în aceste condiții, nu mi-l amintesc pe Nicu prezent în vreun fel...

Istoria politică nu se reduce la analiza de structuri, are nevoie să includă dimensiunea subiectivității, a experiențelor personale, a amintirilor, jurnalelor, scrisorilor. Tocmai acest lucru îl fac istorici precum Orlando Figes, Simon Sebag Montefiore, Igal Halfin și Jochen Hellbeck. Îmi povestea la un moment dat vechiul meu prieten, istoricul de artă Radu Stern, despre câteva episoade pe care, în pofida a ceea ce el numește „memoria mea de elefant”, le pierdusem din vedere. Îmi aducea, de pildă, aminte de momentul accidentului de condus, urmat de lunga absență și de reapariția „delfinului” la școală, cu urechea cusută.

Liliana Drăgan fusese colega noastră până în clasa a IX-a. Locuia pe Iuliu Tetrat, colț cu Jean Texier, vizavi de mine. Tatăl ei, tipograf de meserie, îl cunoștea pe tatăl meu. Cea mai bună prietenă a acestei Liliana, care locuia la câteva case mai încolo, spre Piața Dorobanți, a fost, ani de zile, Jacqueline (Jackie) Filip, fiica lui Gheorghe (Georges) Filip, unul din conducătorii maquis-ului din zona Sud în Rezistența franceză, ulterior consilier pe probleme economice la Consiliul de Miniștri. Egal ca merite cu un Gaston Marin sau un Mihail Florescu, absolvent de Politehnică în Franța, Filip a fost ținut pe poziții secundare, probabil chiar cu „ajutorul” deloc binevoitor al acestor doi „amici”. Nu era unul dintre favoriții lui Gheorghiu-Dej, precum Gaston. Mama lui Jackie, Annie, o femeie de o admirabilă distincție, era, ca și Bobbie Gaston, ca și Nellie Florescu, ca și mătușa lui Radu Stern și a lui Andrei Manoliu, Mimi Schwimmer (văduva doctorului Schwimmer care lucrase în spitalul Brigăzilor Internaționale cu mama mea), franțuzoaică. Jackie a fost colegă la „Petru Groza” cu Tudor Jebeleanu. Familia Filip a plecat devreme din România, prin 1967. Tot pe Iuliu Tetrat locuia și familia Bányai. Ilegalist faimos, fost rector la Universitatea „Bolyai” din Cluj, istoric oficial căzut într-o relativă dizgrație, Ladislau Bányai fusese la un moment dat ministru adjunct al învățământului. Îl vedeam des pe stradă pe Peter. La un moment dat, împreună cu prietena mea Donca Vianu, mergeam pe la el să ascultăm jazz. Cartea de memorii a marii actrițe Simone Signoret se intitula La nostalgie n’est plus ce qu’elle etait. Nu greșea…

Revin la Liliana, o fată de o debordantă, contagioasă spontaneitate, cu un umor într-adevăr irezistibil: în clasa a VIII-a, plictisită de aerele aristocratice ale prințișorului Nicu, a profitat de un moment de neatenție al acestuia și i-a strecurat în sandviciul adus de-acasă, copios garnisit cu trufandale, un gândac (era perioada când citeam Metamorfoza lui Kafka). Râdeam cu toții în hohote. Nicu era furibund. Nu era vorba doar de dezgust, ci de faptul că fusese luat public în zeflemea, că fusese umilit. Tocmai el, cel care trăgea fetele de păr pe coridoare, cel care își permitea să înjure fără perdea pe cine avea chef, să fie ținta unei asemenea supreme bășcălii! Nu s-a răzbunat, n-a făcut caz, de fapt ținea la Liliana. Ea s-a mutat apoi la „Caragiale”, a făcut–cred–seralul. Ne vedeam în continuare des. S-a căsătorit cu Petrică Iordache, care făcea Conservatorul (corn englezesc) și cânta într-o formație rock (cred că era în Sfinx). Petrică a rămas în Germania, Liliana a reușit, după o lungă așteptare, să plece și ea (prin 1973 sau 1974). Am auzit că ar fi deschis un bar în Berlinul de Vest...

Radu Stern a studiat Istoria Artelor, a scris o teză despre „Avangardă și conștiință critică”, s-a căsătorit cu pianista Wanda Brauner, au plecat în Elveția la sfârșitul anilor ’70. A făcut doctoratul acolo, a predat estetică și a ajuns directorul programelor educaționale la Musée de l’Élysée din Lausanne. A scris studii și cărți remarcabile, inclusiv Against Fashion, apărută la MIT Press. Este organizatorul și autorul superbului catalog al expoziției de imens succes de la Amsterdam despre artiștii evrei ai avangardei din România (From Dada to Surrealism: Jewish Avant-Garde Artists from Romania).

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG