Linkuri accesibilitate

Păpuși și păpușari


vladimir-tismaneanu-blog-2016

În vara anului 1989, am primit din partea d-lui Nicolae Stroescu-Stânișoară, directorul de-atunci al Europei Libere, un articol semnat „Ion Daniel” care fusese transmis în acea perioadă. Era, între altele, o critică a comportamentului ingrat al lui Gheorghe (Gogu) Rădulescu, vicepreședinte al Consiliului de Stat și membru al Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv, în raport cu Herbert (Belu) Zilber, fostul prieten al lui Lucrețiu Pătrășcanu, un personaj fascinant, tragic și chiar nefast, de o scăpărătoare inteligență, dar și de un imens cinism, care, după ce fusese torturat în chip bestial, colaborase cu acuzarea în monstruoasa înscenare soldată cu execuția lui Pătrășcanu, în aprilie 1954. Zilber (1901–1978) își scrisese memoriile, fusese însă denunțat de un „amic apropiat” (adică Ivan Deneș, o aflăm tot din relatarea lui William Totok), manuscrisul a fost confiscat de Securitate în cadrul unui pretins jaf, în 1970, la domiciliul celui care făcuse el însuși ani grei de închisoare și își câștiga zilele, pe lângă o pensie medie, dând meditații de matematică.

Zilber a rescris textul. Ulterior, după 1990, editura Humanitas a publicat cele două versiuni ale Monarhiei de drept dialectic, una dintre cele mai pătrunzătoare analize ale universului de intrigi și trădări al elitei staliniste de la București, o carte fără de care este greu, dacă nu imposibil, să înțelegi rolurile jucate de Dej, Pătrășcanu și Ana Pauker în ceea ce-am numit cândva tragicomedia comunismului românesc (Zilber a fost autorul butadei profetice după care socialismul din România era menit să poarte pecetea geniilor combinate ale lui Ion Luca Caragiale și Iosif Vissarionovici Stalin). Este simptomatic faptul că în textul transmis la Europa Liberă, Deneș născocea un scenariu abracadabrant privind „jefuirea” locuinței lui Zilber, plasând momentul în aprilie 1968, în timpul vizitei generalului de Gaulle în România și legând acțiunea de o pretinsă discuție interceptată de Securitate, la hotelul Athénée Palace, dintre un ziarist francez de origine română și fiica unui ilustru lider al PSD. Să fi fost textul lui „Ion Daniel” trecut mai întâi prin cenzura instituției care-l „legendase” în 1970, când plecase spre Israel? Oricum, finalitatea sa apare acum cu claritate: se urmărea exonerarea lui Deneș pe tema confiscării manuscrisului exploziv al lui Zilber.

Am citit cu mare atenție textul lui Deneș (Daniel). O relatare a unei prietenii ai spune sacră dintre autor și Zilber. Nici nu ți-ar putea trece prin minte că Deneș îl spionase permanent pe Belu Zilber, că fusese principalul pion securist din anturajul acestuia în anii ’60 și ’70. Deneș intrase de tânăr în partid, în 1945, fusese redactor al Editurii PCR până în 1948, când a fost arestat prima oară sub acuzația de troțkism. Ca redactor, fiind vorbitor perfect de germană, lucrase la traduceri din Marx și Engels. Întreținuse bune relații cu Ilka Wasserman-Melinescu, numărul doi al editurii (șef era insuportabilul Jack Podoleanu, cumnatul Ghizelei Vass). Eliberat după un an, Deneș și-a dat lucrarea de licență, a lucrat în diverse redacții, la teatrul de păpuși din Cluj ca secretar literar, a circulat intens în mediile intelectuale și între ilegaliști (în special între cei de origine maghiară). A fost arestat din nou în 1958, în cadrul valului de represiuni ce-au urmat Revoluției Maghiare din 1956, sub acuzația de „trădare de patrie”, a fost condamnat la 20 de ani și a fost închis până la amnistia din 1964. La fel ca filosoful Pavel Apostol, a acceptat să devină marioneta securiștilor, păpușa păpușarilor. Pavel Apostol și-a turnat toți prietenii (după ce-l denunțase la Cluj, în 1947–1948, pe fostul său protector Lucian Blaga, și-a împlinit sinistra „operă” în anii ’70 turnându-l pe ginerele lui Blaga, profesorul Tudor Bugnariu, și pe fiica poetului, doamna Dorli Blaga-Bugnariu).

Ivan Deneș a primit misiuni de mare semnificație pentru Securitate, a fost unul dintre cei mai entuziaști delatori din acel angrenaj monstruos menit să macereze sufletele. Lucrul era cu atât mai terifiant cu cât era vorba de un personaj rafinat, cu umor, ultra-cultivat, vorbitor fluent în cinci limbi. În articolul despre Zilber, Deneș amintea că prietenul său rămăsese marxist în pofida zilnicelor îndoieli întrucât „ecuația marxistă continuă să-mi apară ca un adevăr transcendental și transcendentalul are darul de a reduce la tăcere bunul simț”. În text, pe lângă amintirile despre ce spunea Zilber, apar și propriile opinii ale lui Deneș. Iată, de pildă, ce spunea despre tandemul Pătrășcanu-Zilber ca antipod al echipei Dej-Pauker-Bodnăraș: „Lucrețiu Pătrășcanu fusese, de la început, corp străin în conducerea partidului comunist. Atât el, cât și prietenul său, Belu Zilber, erau intelectuali, formați de instituțiile academice vechi, solide, îmbibate de ceea ce Karl Marx definea ca bürgerliche Ideologie, ca ideologie burgheză. Amândoi erau, prin structură, intelectuali cu convingeri comuniste și nu activiști de partid cu niscaiva diplome universitare. Diferența pare a fi de nuanță, ține însă de fond”.

Când scria aceste rânduri, se va fi gândit Ivan Deneș la propriul său destin? Ce se va fi petrecut în sufletul său când, cel mai probabil la ordinul păpușarilor, a ajuns tocmai el, cel care supraviețuise Holocaustului și Gulagului, militant activ în acele grupuri fringe ale radicalismului de dreapta din Germania, cu ale lor obsesii antisemite, xenofobe, primordialiste și anti-americane?

XS
SM
MD
LG