Am ascultat Europa Liberă de la 14 ani, deci de prin 1965. Sugestiile de lectură pe care le deslușeam în emisiunile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca mi-au orientat în mare măsură căutările intelectuale. Ca atâția alții dintre prietenii mei, am admirat profesionalismul editorialelor lui Noël Bernard (1925–1981). În 1968, ascultam cu pasiune analizele legate de mișcările studențești din Polonia și Franța, de Primăvara de la Praga. Îmi amintesc perfect emisiunile care au urmat invaziei Cehoslovaciei de către trupele celor cinci state din Pactul de la Varșovia. Îmi amintesc cum ascultam cu insațiabil interes scrisorile primite de la ascultători, informațiile despre Mișcarea Goma, despre SLOMR, despre greva anticomunistă a minerilor din Valea Jiului.
La Europa Liberă (Radio Free Europe—RFE) am auzit prima oară numele unor Kuroń, Modzelewski, Michnik, Havel, Kołakowski, Kohout, Sviták, Djilas, Bukovski, Pliusc, Saharov. Acolo am ascultat îngrozit serialul lui Virgil Ierunca despre ororile de la Pitești. La Europa Liberă am auzit textul complet al declarației de înființare a Cartei 77 și tot acolo am ascultat reportajele de la Gdansk din august 1980, când guvernul comunist polonez a recunoscut sindicatul liber și autoguvernat Solidaritatea. Nu voi uita niciodată transmisiunile legate de vizita Papei Ioan Paul al II-lea în Polonia. Grație acestui ziar vorbit știam ce se întâmpla în celelalte state din Europa de Răsărit și Centrală, eram sincroni, la nivelul informației, dacă nu și acela al acțiunii, cu vecinii noștri.
Un text disident transmis la Europa Liberă devenea rapid subiect de discuții în varii cercuri și grupuri. Protestele unor Paul Goma, Vasile Paraschiv, Ionel Cană, Gh. Brașoveanu, Carl Gibson, Victor Frunză, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Dan Deșliu, Mihai Botez, Mariana Celac, Ion Puiu, Vlad Georgescu, Radu Filipescu, Gh. Calciu-Dumitreasa, Nicu Stăncescu, Gabriel Andreescu, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Carmen Popescu, Géza Szőcs, Ion Vianu, Ion Negoițescu, Mircea Dinescu, grupul de acțiune Banat, deveneau bun public, erau auzite de milioane de oameni. Din nefericire, alte texte disidente au fost confiscate de Securitate înainte de a ajunge în străinătate și de a fi difuzate de Europa Liberă (mă refer, de pildă, la Apelul către Europa din 1980 al poetului Viorel Padina, document remarcabil prin claritate morală și analitică). Acum mai mulți ani, a apărut la Polirom volumul Fragmente salvate de Vasile Gogea, scriitorul disident din Brașov care a contribuit decisiv la aducerea la cunoștința opiniei publice internaționale a mișcării anticomuniste de la Brașov din noiembrie 1987. Radio Europa Liberă a fost vocea unei societăți doar aparent amuțită.
Trebuie relevat aici că RFE și RL (Radio Liberty) aveau secții de cercetare în care lucrau analiști competenți (Michael Shafir, Vladimir Socor, Dan Ionescu, Anneli Gabanyi, Mihai Sturdza, spre a-i numi pe unii dintre cei care au studiat chestiunile românești). Jocurile de culise ale nomenclaturii erau interpretate cu subtilitate, se analizau în profunzime semnalele de adâncire a crizei politice, sociale, morale. Nu subestimez rolul altor posturi de radio occidentale, dar adevărul este că prin natura emisiunilor, prin timpul alocat, prin originalitatea și autonomia contribuțiilor, prin contactele directe cu aceste societăți supuse experimentului totalitar de tip bolșevic, dar și prin fascinația negativă pe care o exercita asupra birocrațiilor dominante, Europa Liberă a jucat un rol unic. Coșmarul lui Nicolae Ceaușescu a avut un nume: Radio Europa Liberă.
Pentru politrucii regimului, transmisiunile Europei Libere nu erau doar o concurență imbatabilă, ci și o perpetuă sursă de anxietate (și chiar de umilire). Nu știau ce pot opune și nici nu aveau ce opune adevărului, se zbăteau nevolnic să găsească argumente pentru ceea ce nu putea fi nicicum demonstrat, se slujeau de diverșii veleitari, trepăduși și lachei dispuși să scrie ce li se poruncea. În toate țările Blocului Sovietic, emisiunile posturilor de radio Europa Liberă și Libertatea au contat imens în informarea onestă a cetățenilor, în rostirea adevărului despre trecut și prezent, în menținerea vie a speranței.
Am colaborat frecvent (vreme de câțiva ani săptămânal) la emisiunile românești ale acestui post de radio. Sunt, iată, și azi colaborator al secției Moldova. Am transmis primul meu text (era de fapt un serial) în februarie 1983. Tema era „Nicu Ceaușescu și socialismul dinastic din România”. În noiembrie 1982, mă întâlnisem, grație regretatului Liviu Floda (pseudonimul radiofonic al acestui respectat ziarist de orientare social-democrată era Andrei Brânduș), cu profesorul Vlad Georgescu la New York. Directorul departamentului românesc m-a invitat să încep o colaborare constantă pe teme legate de ideologia și practicile comunismului (sovietic, românesc, mondial), de polemicile intelectuale occidentale, de criza marxismului. Unul dintre primele sfaturi pe care le-am primit (cu gratitudine) de la Vlad Georgescu privitor la stilul textelor mele suna astfel: „În lumea anglo-saxonă, nimic nu convinge mai mult decât dubiul”. Deci, cât mai puține adjective, o renunțare la discursul apodictic, la formulări de tip rechizitoriu, la imprecații patetice. Totalitarismul, o știm de la Hannah Arendt, se caracterizează prin disprețul față de factualitate. Răspunsul nostru trebuie să fie mereu tocmai respectul pentru fapte.
