Linkuri accesibilitate

Statul, revoluția și paradoxurile puterii


Sistemul capitalist global ar fi urmat să cedeze, dar prăbușirea sa, susținea Lenin, avea să se producă prin verigile cele mai slabe ale lanțului capitalist - mai degrabă în Est decât în Vest. Înapoiata Rusie, cu insolubilele ei contradicții sociale și economice, părea a fi țara unde revoluția putea triumfa mai întâi. Masele erau profund nemulțumite de vechea ordine, furioase cu privire la costurile războiului și pregătite să ia parte la mișcarea revoluționară. Burghezia rusă nu era suficient de puternică pentru a opune o rezistență decisivă maselor radicalizate, iar proletariatul, datorită bogatei activități a partidului bolșevic, era destul de dezvoltat pentru a avea conștiința apartenenței de clasă.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:19 0:00
Link direct

În lucrarea sa Statul și Revoluția, scrisă în 1917 cu câteva luni înainte de preluarea puterii de către bolșevici, Lenin susținea că aparatul de stat militar-birocratic al burgheziei trebuia înlăturat și înlocuit de consilii revoluționare (organe ale democrației directe, participative). Mai târziu, când statul sovietic s-a confruntat cu foametea, sărăcia, rezistența Gărzilor Albe și intervențiile străine, Lenin a dezvoltat teoria dictaturii proletariatului, prin care înțelegea un regim politic în care autoritatea centralizată era exercitată de agențiile administrative ale partidului-stat. Ideea inițială de a fonda democrația pornind de la bază și de a oferi maselor puterea a fost înlocuită de accentuarea importanței aparatului de stat reconstruit, care, potrivit lui Lenin, era indispensabil pentru apărarea revoluției și urmărirea scopurilor sale principale. E adevărat că Lenin vedea această stare de lucruri ca temporară și nu a renunțat vreodată la ideea că revoluția rusă va fi nu doar prima, dar și preludiul revoluțiilor proletare ale deceniilor ce urmau să vină.

Redobândirea prerogativelor statale era pentru Lenin „un rău necesar”; a încercat să justifice noțiunea de dictatură proletară, definind-o ca dictatură a majorității populației (țăranii săraci fiind incluși), ceea ce însemna că nu era tocmai o dictatură. Ca formă, spunea Lenin, era o dictatură, dar ca substanță, având în vedere faptul că reprezenta interesele și aspirațiile marii majorități a populației, era o democrație reală, adevărată. Mai târziu, Stalin va transforma fiecare trăsătură a conceptului leninist de dictatură a proletariatului într-o dogmă pentru a-și justifica regimul represiv, terorizant. Acest lucru a fost posibil pentru că teoria lui Lenin asupra dictaturii proletariatului pornea de la disprețul său suveran pentru legalitate: „Dictatura revoluționară a proletariatului”, scria Lenin în 1918, „este puterea câștigată și menținută prin violența proletariatului față de burghezie, putere care nu este restricționată de legi”. Lenin era totuşi convins că aceste măsuri temporare excepționale, care presupuneau persecuția disidenților și interzicerea tuturor partidelor politice în afară de bolșevici, erau necesare susținerii Revoluției în Rusia. Pe termen lung, însă, spera că Revoluția va triumfa în Vest și că relaxarea politică și economică, într-o anumită măsură, va fi posibilă. Noua Politică Economică inițiată în 1921 indica disponibilitatea lui Lenin de a renunța la viziunea economică utopică inițială și de a permite existența unei economii mixte (cu introducerea unor elemente semnificative ale economiei de piață în economia controlată de stat, în industrie, comerțul exterior, sistemul bancar). Ultima bătălie a lui Lenin, care a și coincis cu deteriorarea dramatică a sănătății sale, a fost o confruntare a liderului măcinat de boală cu despotismul crescând al lui Stalin. În ultimele sale scrieri, Lenin a cerut ca Stalin să fie îndepărtat din funcția de secretar general, dar solicitarea sa nu a fost ascultată de elita bolșevică. Stalin controla deja aparatul de partid/stat și trecea drept cel mai loial discipol al lui Lenin.

XS
SM
MD
LG