El Lidero Maximo de la Kremlin și-a exprimat adesea regretele pentru disoluția imperiului întemeiat de Lenin. Pentru Vladimir Putin (65 de ani), ca și pentru Ghenadi Ziuganov (73 de ani), până recent conducătorul PC al Federației Ruse, ori pentru Vladimir Jirinovski (71 de ani), liderul demagogic al unui partid numit antifrastic „liberal democrat”, ori pentru național-bolșevicii grupați în jurul lui Eduard Limonov (74 de ani), dispariția URSS în decembrie 1991 a reprezentat o tragedie de proporții cosmice. Pentru Putin, Uniunea Sovietică a fost „Marea Rusie”, iar destrămarea URSS a reprezentat „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”. În plus, el l-a acuzat pe ultimul președinte sovietic, Mihail Gorbaciov (86 de ani), de faptul că a renunțat la putere în 1991 chiar cu o zi înaintea datei la care era prevăzută semnarea, cu Ucraina, Belarus și Kazahstan, a acordului pentru constituirea unei noi Uniuni. Este simptomatic faptul că Putin își îndreaptă criticile înspre Gorbaciov, dar n-a pomenit nimic despre rolul decisiv al protectorului său de-odinioară, Boris Elțin (1931-2007), în acele evenimente care au schimbat înfățișarea lumii.
Visul internaționalist marxist a fost de fapt abandonat de Stalin încă din anii ’30. „Socialismul într-o singură țară”, strategia lui Stalin opusă globalismului revoluționar al lui Lev Davidovici Troțki cu a sa exaltată celebrare a „revoluției permanente”, nu însemna izolaționism, ci expansionism imperial ori, mai precis, imperialism expansionist. Stalin-Djugașvili a fost un marxist sui generis, a contopit în a sa Weltanschauung voluntarismul istoric leninist cu obsesiile extremei drepte pravoslavnice (o teză dezvoltată de Robert C. Tucker în volumul al doilea al biografiei pe care i-a dedicat-o lui Stalin, unde scria despre „bolșevismul de extremă dreapta”). Un alt istoric vorbea despre stalinism ca o logodnă între marxism și magie primitivă.
Într-unul din rarele sale momente de luciditate, Lenin a spus că dacă socialismul va învinge într-o țară mai avansată ca Rusia, primul stat socialist va redeveni unul „înapoiat”, dar de data aceasta din punct de vedere comunist. Declanșată acum 50 de ani, in ianuarie 1968, Primăvara de la Praga a pornit de la această premisă și a fost zdrobită de tancurile Pactului de la Varșovia. Eforturile lui Gorbaciov de a reveni la un fel de leninism soft au eșuat pentru că teoria era eronată chiar din punctul ei de pornire. Era o utopie care ignora subiectivitatea și batjocorea statul de drept. Pleca de la ideea, dezvoltată de nihiliștii ruși ai secolului al XIX-lea, că ființa umană este transformabilă prin propagandă, poate fi complet replăsmuită în numele unor scopuri absolute, sacralizate de un grup de ideologi fanatici. Dilema fatală a bolșevismului a fost aceea legată de relația dintre scopuri și mijloace, lucru accentuat, între alții, de Albert Camus în Omul revoltat.
Vladimir Putin este deopotrivă moștenitorul tradiției bolșevice în încarnarea ei stalinistă, dar și al autoritarismului încastrat în istoria etatismului autoritar de tip autocratic. Putinismul este structural opus valorilor proprii mișcării disidente din URSS și, în primul rând, celor simbolizate de angajamentul democratic al lui Andrei Saharov si al recent dispărutului Valeri Cealidze. În cel mai bun caz, lui Putin drepturile omului îi sunt indiferente. De fapt, le consideră o retorică enervantă și le detestă. Nu fac parte dintre admiratorii lui Gorbaciov, am scris adeseori despre erorile, amăgirile și eșecurile sale, dar nu pot să nu constat cât de mult a făcut acesta pentru dezagregarea unui sistem inuman, opresiv, înrădăcinat în violență ideologică și teroare polițienească. Un sistem pe care Putin și amicii săi l-au iubit și pe care îl regretă încă.
