Linkuri accesibilitate

Pentru a înțelege mai bine procesul de-satelizării staliniste din România (cu ramificații exemplare pentru întreaga regiune), trebuie să ne întoarcem, din nou, la indivizii reabilitați și biografiile lor, la ponderea pe care au avut-o în auto-reprezentarea „noului” regim.

Una din aceste figuri centrale a fost Lucrețiu Pătrășcanu (1900–1954). A fost fără doar și poate o victimă a lui 1954, dar în 1945 era ministrul Justiției care practic aplica legislația a cărei victimă avea să cadă el însuși. Acesta este sindromul Slánský: indivizii ajung să fie răpuși de lama ghilotinelor pe care ei înșiși le-au construit.

Un alt personaj în acest joc cinic și grotesc cu scaune muzicale a fost cumnatul său, Petre Pandrea (1904-1968; o figură care, dată fiind cariera interesantă, merită cel puțin un studiu consistent într-o revistă academică occidentală majoră). Acesta din urmă fusese avocat și, în anii 1930, se împrietenise cu Gheorghi Dimitrov, pe vremea studiilor universitare berlineze ale lui Pandrea. A început ca un om al extremei dreapta și a sfârșit prin a fi avocatul apărării unor figuri comuniste majore în perioada interbelică, inclusiv în procesul Anei Pauker. Cu toate acestea, după război, pentru că era un adevărat antifascist, a început să apere celelalte victime, sfârșind în închisoare, în timp ce, ironic, fostul său secretar personal era ministru al Justiției (Avram Bunaciu). Pandrea a fost închis pentru mai mulți ani pentru că a crezut că datoria unui avocat este să-i apere pe inculpați și nu să devină automat un instrument al acuzatorilor.

Înainte să vedem ce a scris Pandrea despre Pătrășcanu, aș vrea să mai amintesc aici că procesul celui din urmă a fost singurul proces-spectacol care nu s-a desfășurat deschis. Avem aşadar o persoană care nu era vinovată și care nu și-a admis vreodată vina sugerată; fusese desemnat de PMR să joace rolul unui Tito român, deci trădătorul paradigmatic. După torturi oribile, după tentative de a-l convinge de necesitatea de a urma linia partidului, el n-a cedat, deși știa foarte bine mecanismul, (i)logica epurării. Un alt fapt de interes aici este, așa cum arată unele surse, faptul că și-ar fi cumpărat, într-una din delegațiile române la Conferința de Pace de la Paris, printre multe alte cărți, și Le Zero et l’Infini (Întuneric la amiază) de Arthur Koestler. Deci știm sigur că cel puțin una din victimele epurărilor staliniste era conștientă de psiho-patologica auto-degradare căreia Rubașov îi cade, într-un final, jertfă. În aceste circumstanțe, cuvintele pe care le-a scris Petre Pandrea despre cumnatul său, cel mai influent intelectual comunist din România, cântăresc foarte mult: „Pătrășcanu a murit ca un soldat care și-a servit idealurile politice, pe care le-a urmărit prin întuneric și subterane, tenace, neînfricat și fanatic”.

Aș vrea să închid discuția despre (i)logica stalinismului cu o anecdotă. Am vizitat-o cândva pe o doamnă venerabilă, Ilka Melinescu, o veche ilegalistă comunistă care, la un moment dat, ajunsese redactor-șef la Editura pentru Literatură Universală (desprinsă din ESPLA). Era opusul simbolic al ideii că doar muncitorii pot rezista practicilor de tortură de la Siguranță (ea însăși, o intelectuală, a trăit pe pielea ei astfel de încercări și a reușit să reziste cu succes). Îl cunoscuse pe Petre Pandrea și deținea un minunat album de artă pe care acesta îl scrisese despre Constantin Brâncuși. Pandrea îi oferise albumul cu următoarea dedicație: „Tigroaicei Ilka Melinescu, în amintirea prietenilor noștri comuni Lucrețiu Pătrășcanu și Ana Pauker, frați inamici interdevorați”.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG