În variile țări din regiune, liderilor de partid le era permisă o adulare limitată de către subordonați, dar asemenea exerciții de glorificare erau doar simple ecouri ale monoteismului originar: neclintita dragoste pentru Stalin. Władysław Gomułka a oferit un excelent diagnostic pentru cultul acelor lideri locali, care „poate fi văzut ca strălucire refractată, o simplă sclipire împrumutată. Era lumină, dar doar precum aceea a Lunii” (vezi Zbigniew Brzezinski, The Soviet Bloc: Unity and Conflict, Cambridge: Harvard University Press, 1967, p. 65 ).
Logica stalinismului a exclus îndoiala și interogarea de sine; a paralizat rațiunea critică și inteligența, și a instituit marxismul de tip sovietic drept regimul adevărului absolut. În consonanță cu idolatrizarea lui Stalin, liderii est-europeni au instrumentat campanii similare, prin intermediul cărora Partidul a fost identificat cu Conducătorul, care la rândul său își obținea nimbul carismatic ca emisar al înțelepciunii leninismului stalinizat. Așadar, atunci când a avut loc în mișcarea comunistă prima schismă post-1945, logica demonizantă a epurării permanente a fost aplicată, începând cu 1949, în relație cu elitele comuniste din regiune. Militanții staliniști au avut ocazia de a simți pe propria piele efectele angrenajului terorii pe care ei înșiși îl creaseră.
Leszek Kołakowski considera că instituția epurării are funcția de a integra, contribuind la distrugerea ultimelor vestigii ale autonomiei subiectului, producând un climat social care inhibă total alternativa critică: „Obiectivul sistemului totalitar este de a distruge toate formele existenței colective care nu sunt impuse de către stat sau nu sunt controlate atent de acesta. Astfel, indivizii sunt izolați unul de celălalt și devin simple instrumente la dispoziția statului. Cetățeanul îi aparține și îi este interzisă orice loialitate, în afară de cea față de ideologia oficială.” (vezi Leszek Kołakowski, Main Currents of Marxism, vol. II, The Golden Age, Oxford: Oxford University Press, 1978).
Victimele comunismului aparțin categoriei inventată de Stalin, aceea a „dușmanului obiectiv”. Cu alte cuvinte, aceia care la un moment dat în viață și-au exprimat rezerva față de validitatea politicilor sovietice, sau, caz mult mai grav, cei care le-au criticat deschis. Stalinismul a ființat pe baza unei strategii represive exhaustive cu ambiții „pedagogice” și care a pretins a reprezenta triumful spiritului etic și al colectivismului egalitar.
În aceeași ordine de idei, Nicolas Werth emitea următorul diagnostic: „Pe parcursul sfertului de veac cuprins de dictatura lui Stalin, fenomenele represive au variat, evoluat și au căpătat varii forme și dimensiuni. Ele au reflectat transfigurările regimului însuși într-o lume în schimbare. Această violență adaptabilă a fost caracterizată de multiple nivele de intensitate, de continue mutații, de obiective în permanentă mișcare, de numeroase episoade surprinzătoare, și, în final, de excese care au estompat linia dintre legalitate și extra-legalitate.” (vezi Nicolas Werth, „Strategies of Violence in the Stalinist USSR”, p. 75, în Henry Russo ed., Stalinism & Nazism. History and Memory Compared, Lincoln/London: University of Nebraska Press, 2004, pp. 73-95). Epurarea maniacală care a mers până la autodevorare a fost deopotrivă esența practică și „legitimarea” teoretică a sistemului exterminist-totalitar. Spre a relua titlul unui celebre cărți din epocă: Așa s-a călit oțelul...
