Minima moralia: A ierta nu înseamnă a uita, însă a uita este de neiertat. Am scris aceste cuvinte la începutul anilor ’90, când totul părea haotic și năucitor. Mi le asum și azi. PSD-ul a boicotat ședința camerelor reunite ale Parlamentului României din 18 decembrie 2006. Cu câteva zile înaintea publicării Raportului Final, Ion Iliescu și amicii săi, inclusiv Mircea Geoană, au atacat infam Comisia Prezidențială. Era vorba, cum a scris profesorul Ioan Stanomir, de un act refondator și reparator pe care acești indivizi nu-l puteau accepta nici în ruptul capului. Politrucul bolșevic ne-a numit „un grup de scribălăi”. Pe mine m-a calificat drept „cățelul lui Băsescu”. Regele Mihai și Regina Ana au fost alături de noi. Pe 19 decembrie am primit un telefon: eram invitați, Mary, Adam și cu mine, să mergem pentru câteva zile la Săvârșin. Nu am putut, urma să plecăm la Timișoara. Dar am fost profund onorat și mișcat. Nu era o gentilețe convențională, ci un gest de activă, reală solidaritate. Una de viziune și de principii. În mod cert, atât Ion Iliescu, cât și Regele Mihai au înțeles exact ce-a însemnat condamnarea dictaturii comuniste drept ilegitimă și criminală. Sunt lucruri ce trebuie rostite apăsat. Sunt lucruri ce nu trebuie sub nicio formă ignorate, minimalizate ori uitate...
„Ole, ole, ole, Frontul ăsta ce mai e? PCR!” Eram la Washington în 1991, la hotelul Omni Shoreham: Regele Mihai, Regina Ana, Mihai Botez, Nicolae Manolescu, Marian Munteanu, Dorin Tudoran, Mirela Roznoveanu, cred că era și Principesa Margareta, eu. Se desfășura o conferință despre democratizare organizată de National Endowment for Democracy, a vorbit, între alții, Leszek Kołakowski. Trecură anii, Mihai Botez nu mai este printre noi, cu Marian m-am întâlnit la București de câteva ori, am reluat discuțiile de-odinioară, am fost adeseori deconcertat de tribulațiile sale. L-am revăzut des în acești ani pe Nicolae Manolescu. A făcut parte din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Nu are rost să spun ce-am făcut eu în acești ani, se cam știe. Convins că regulile jocului s-au schimbat în decembrie 1989, Mihai Botez a devenit ambasador, mai întâi la ONU, apoi la Washington. S-a stins din viață în vara anului 1995. Cred că era de-acum deziluzionat. Familia regală a revenit în țară, au urmat derutantele contacte cu Iliescu, Năstase, ba chiar și, mai nou, Dragnea. Regina a plecat în lumea drepților, Regele agonizează în Elveția, „prințul” Duda îi interzice Prințului Nicolae accesul în vila în care bunicul său își trăiește ultimele zile. Casa Regală, adică familia Duda, emite comunicate. Iliescu, pesemne, a scris de-acum un omagiu redactat în singura limbă pe care o cunoaște la perfecție: limba de lemn...
Regele Mihai nu aparține doar familiei care semnează Casa Regală. El este parte din istoria onoarei la români. Aparține acestei națiuni civice pe care a iubit-o și pe care a reprezentat-o în împrejurări tragice. Decenii de-a rândul, cetățenii României s-au regăsit și au găsit rațiuni de a spera în mesajele de Crăciun și Anul Nou transmise de Rege prin Radio Europa Liberă. Evident, legal, Casa Regală, adică familia Duda, poate proceda așa cum vedem că o face. Dar legalitatea nu se confundă cu legitimitatea. Iar noi suntem destui care avem mari probleme morale la acest din urmă capitol...
